Mamă, îţi scriu de la Paris. Nu ştiu câţi oameni de la noi din sat au ajuns aici, să vadă Parisul în carne şi oase, cu artere şi femei, cu bistrouri şi Moulin Rouge, cu parfumuri şi femei pierdute. Tată, Parisul pe care-l văd numai este în cărţi, este la picioarele mele. Nu, nu stă în genunchi, Parisul n-a îngenuncheat, poate, decât o singură dată atunci când s-a risipit ca o notă de pian Edith Piaff.
Iubito, n-aş fi plecat de acasă, dar iartă-mă, îmi place să duc prin lume dorul de ţară. Să vadă şi ea, Lumea, ce înseamnă dor. Şi apoi, nu-ţi face griji, franţuzoaicele nu sunt bune decât de îmbrăcat, de privit, de iubit pe asuns, de dezbrăcat şi atât. Mamă, îţi scriu de la Paris, n-am să mă port urât cu oamenii, nu-ţi fă probleme, îţi promit, voi avea grijă ca şi ei să se poarte la fel de frumos ca mine, cu Parisul. N-am să arunc hârtii pe jos, am să-i mângâi toţi copacii, n-am să te fac de râs, o să dau „Bună ziua” tuturor femeilor de vârsta ta.
Nu, iubito, n-am să las nici un iubit sfâşiat de dragoste să se arunce de pe cartea poştală cu Turnul Effel. Tu, tată, să urmăreşti zilele astea cutia poştală, c-am să-ţi trimit o vedere cu Catedrala Notre Dame, semn că nu te-am uitat. Cititori, cititori! Cititori, iar mă sacrific pentru voi, tocmai de aici, printre străini, dar lasă, că ajung eu acasă şi o să vă dau „Bonjour” până vedeţi verde de Paris în faţa ochilor. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
