Mi-am dat demisia de mai multe ori în viaţă. E cel mai plăcut moment ăla cînd spui că nu mai vrei să mai lucrezi pentru om. “Băi, deci, nu-mi place de tine, nu mai vreau să mai lucrez pentru tine, îmi dau demisia!”. Crede-mă, e un sentiment super! De fapt, asta-i diferenţa enormă dintre un om să-i-zic-normal şi altu, să-i zic anormal (că doar d-aia s-a făcut politician): la un politician, actul demisiei e un gest ruşinos, e un gest de om înfrînt, de luzăr.
La omu normal, ca mine (bănuiesc) şi ca tine, gestul simplu al demisiei implică multă satisfacţie. Te simţi puternic şi liber. Ieşi pe uşă hodoronc-tronc, in ză midăl of ză converseişăn, iar şeful te întreabă: “unde crezi că pleci?”, “Oriunde vreau! Ȋmi dau demisia!”. Personal, am făcut asta (e drept, eram foarte tînără) şi, mărturisesc, e foarte, foarte terapeutic. Ieşi pe urmă în stradă şi ţi se pare că respiri cel mai bun aer cu putinţă cel mai curat şi cel mai onest, într-o intersecţie cu muuuult dioxid de carbon. But who cares? Tu ţi-ai dat demisia! Eşti liberă, pe stradă, te bucuri de soare, de vitrine, poate probezi şi nişte chestii drăguţe, poate chiar ţi le iei. Vă spun: terapie intensivă!!!
Dar! Să-ţi dai demisia nu e doar terapeutic! E şi inconştient, ceea ce face actul demisionării mult mai hazliu. După ce trece euforia, după ce trece starea aia de satisfacţie supremă (e indescriptibilă dacă n-ai trăit-o pe blana ta) vine o stare de hm… şi acuma ce? Ce ştiu să fac? Nu ştiu să fac nimic. Ok. Asta e bine, înseamnă că poţi să faci orice.
Şi vine alt moment. Momentul în care-ţi găseşti un job nou. Eşti optimist, eşti încrezător, eşti uau. Dar pe măsură ce trec zilele îl vezi p-ăla cum face figuri. E nesimţit, nu-i pasă, replici ca “pentru ce te plătesc” i se par normale.
Uneori te pune să-i faci un raport de activitate o dată la două ore, să nu carecumva să-ţi dea bani moca. Trebuie să munceşti! Trebuie să munceşti neîntrerupt! Trebuie să munceşti! Mereu şi mai mult! Să fii! Să fii acolo! Trebuie, trebuie să munceşti! Să urci firma pîn’ la cer! Şi pe urmă iar ţi se ia. Şi pe urmă iar vine momentul. Ȋl anticipezi. Stai la pîndă, te aştepţi pe tine însuţi, cînd e cel mai bun moment să loveşti iar. Să sari din boscheţi, ca boschetarii, cînd e victima mai puţin atentă! Şi atunci, o faci! Ȋţi înaintezi DEMISIA.
Cel mai frumos cuvînt. “Ȋmi dau demisia, eu şi cu jobul ăsta nu ne potrivim, îmi pare rău, nu pot să spun că n-am încercat”. Şi ieşi afară. Şi eşti liber. Şi respiri cel mai curat aer încărcat cu dioxid de carbon.
Terapie. Terapie Intensivă!
