Moara fără noroc

06 Ian 2020 | scris de Marian Nazat
Moara fără noroc

La  moara (1)  asta n-am ajuns singur, nici nu știam  că există,  m-a ademenit un prieten. M-am lăsat în voia lui ca și altădată și bine am făcut. Acolo l-am găsit pe... Tudorel Butoi-Severin, gătit în halatul lui alb, de doctor, cu aceiași ochelari pe nas, cu același  zâmbet ușor cinic, persiflant. Anii nu-l mutilaseră, ca pe alții, câteva riduri în plus și niscaiva îngândurări  mai mult, ca la orice frământător de viață. Parcă-l și aud confesându-ni-se: „Conduc cabinetul de testări la Capitală... Sunt conferențiar-doctor, sunt psiholog criminalist... sunt țăran, sunt nimic... fără Dumnezeu sunt nimic...”

L-am cunoscut în urmă cu vreo trei decenii. Mă transferasem la procuratura bucureșteană și Ovidius Păun (2) , mentorul și omul care mi-a împlinit  destinul, m-a dus, firesc, la Poliția Capitalei să mi-i prezinte pe viitorii colegi de vânătoare  judiciară. Abia fusesem numit procuror criminalist  și ardeam de nerăbdare să le vin de hac ucigașilor, visul justițiarului neînduplecat din tinerețe. Am pășit cu  emoție în hardughia aceea mohorâtă și șubredă, iar la etajul al doilea sălășluiau polițiștii de la „Omoruri”. Din păcate, mai toți plecaseră  pe teren, rămăseseră doar Victor Deiciulescu („Papașa”) și Ion Popa („Popică”), amândoi foști rugbiști. Ne-am salutat prudent, ne-am cântărit reciproc din priviri și am urcat  două caturi mai sus. „Vreau să cunoști   pe cineva, sigur o să ai nevoie de el, e un meseriaș, jupânul  detectorului de minciuni  de la noi”, m-a pus în temă călăuza  mea. S-a  deschis o ușă și am intrat într-un birou care nu semăna deloc cu celelalte - curat, cu hârtiile aranjate în ordine, cu odoruri plăcute -, aducea mai degrabă cu un cabinet  medical. „Tudorel Butoi!”, l-am auzit rostindu-și apăsat numele pe bărbatul din fața mea. Un tip subțire și înalt, jovial și zeflemitor, cu greu mascându-și aroganța. Oltean sadea, ce mai tura-vura! Ochii iscoditori m-au scanat insistent, de parcă ar fi urmat să mă bage la sârme. Întâlnirea n-a durat mult, dar o țin minte de-a pururi. Crimele de mai apoi, pe care trebuia să le deslușesc dimpreună cu o întreagă și admirabilă echipă complexă,  ne-au strâns uneori laolaltă.

Când șovăiam, când lipsea ceva din eșafodajul probator, când pistele se îngustau amenințător, apelam  la „Șarpele cu ochelari” să ne ajute cu testarea vreunui suspect și arar a greșit diagnosticul. Dincolo de egolatria-i ostentativă, avea un talent extraordinar  de a-i îmbârliga, de a-i vrăji, de a le grăi pe limba lor și de a le pune  creierul pe bigudiuri. Operă de artă, nu exagerez ! O inteligență mereu neastâmpărată, anevoie de potolit. Ei bine, Tudorel Butoi-Severin s-a apucat să scrie exact cum vorbea - frust,  buruienos, plastic, în  argoul  șuților de buzunare și al spărgătorilor de case. Nici nu se putea altfel, mărturisitorul o recunoaște implicit: „Acum, cu ochii închiși, percep curgerea multicoloră, pestriță, a atâtor destine iremediabil nefericite, cu care viața mi s-a împletit. Proxeneți, femei de moravuri ușoare, bișnițari, spărgători, psihopați sexuali, asasini, tăinuitori și «măcănitori» deopotrivă, lumea interlopă crudă, inteligentă și perfidă, în care banii, aurul, sexul, jocurile de noroc și băutura hrănesc veșnic himera marii lovituri, setea acută de aventură, senzația trăirii intense, exclusiv a clipei prezente, toate jertfite orgoliului maladiv și totalului dispreț pentru ce va să fie mâine.”

Poreclele lor sunt adevărate poeme judiciare: Gina Malagambista, Gore Nas, Ioșka Pușcărie, Pardaian, Geanina Haladita, Mânuță, Fana Ciorditoarea, Titi Gară, Rubinet, Paris Spărgătorul,  Ulise Șmenaru, Jana Kent... Ce pleiadă de infractori... Și în mlaștina populată cu monștrii ăștia se petrec fel de fel de întâmplări, una mai suprarealistă decât alta. Dacă nu mă credeți, citiți pasajul acesta fabulos ca să vă dați seama de harul povestașului-condeier: „- Nene, don’ doctor, pă ce’avem mai scump, reîncepe Jean narațiunea, era  acolo o ușă  mare maro închis, cu clanțele aurii așa strălucitoare, ne’a și fost  frică de ce’o fi înăuntru,  am deschis-o încetișor și când am dat’o de perete,  tovarășu’ Ceaușescu era acolo, l’am văzut și dintr-odată ne’am căcat pe noi, adică ne’a luat căcarea și direct pe mochetă în birou ne’am căcat amândoi...  Pe urmă ne’am revenit, era tabloul lui Ceaușescu, mare cât peretele râdea de noi... ne’am tras nădragii repede și-am întins-o, am luat-o pe melcul scărilor în jos și’atunci am văzut fișetul... ne’am oprit amândoi, am Iuat o rangă din pivniță și ne-am pus cu ea pe balamale... din câteva lovituri aia a  fost... atunci am văzut pușca și cutiile cu gloanțe, toate le-am înfășurat într’un cearșaf...”

Altundeva, scena în care criminalul  recunoaște fapta e memorabilă, am trăit-o de atâtea ori încât vă asigur că nu-i nicio exagerare, e asemenea unui orgasm strașnic: „- Băiete, au trecut aproape unsprezece ani... Astăzi s-a sfârșit totul... Astăzi numai eu și cu tine știm cine-i criminalul. La vremea necazului, tu erai un adolescent plin de viață și energie, erai curat și erai bun, iar eu îți fac o mărturisire: abia terminam facultatea și hoinăream prin Grozăvești, cu repartiția republicană în buzunarele blugilor... Au trecut atâția ani... O  grămadă de ani... Eu sunt ceea ce sunt și fac ceea ce fac, dar tu te-ai schimbat enorm... Mă deplasez prin cabinet, cu pași rari, apăsați, grei... continui persuasiv și calm... Ești îmbătrânit, ești temător, ești hăituit și  trăiești sub greutatea păcatului... M-apropii de el și-i apăs sub palme umerii osoși și lați... Ești ucigaș... Știi că privesc în sufletul tău ca printr-un geam...   Spune cum a fost!... Hai, că te ascult!...   Plânge. Plânge în hohote. Plânge cu  lacrimi mari... Lacrimi si muci... Își suflă nasul, cu degetele sale enorme...   Nici el, nici eu n-avem  batiste. Îi dau diagramele... «Șterge-te, mă, cu   astea!» Se șterge cu diagramele făcute mototol...  Udate de lacrimi și de muci,  diagramele-și lasă cerneala traseelor pe fața-i surescitată și plânsă... Arăta ca dracu'... Îl liniștesc...”. Sau:  „Decuplez aparatul și încet, cu meticulozitate, demontez rând pe rând captatorii de contact. Pascu se  ridică și privește cu ochii holbați diagramele ce se desfășoară în fața lui... O lume nouă ! Multiple trasee care se apropie și se depărtează, se întrepătrund și se opresc pentru a evolua apoi din nou... abia acum realizează că acolo, în lumea aceea străină și neînțeleasă, singura pe care nu o poate avea sub control, ceva n-o să fie în regulă... Buzele lui iau din nou culoarea cretei. Cu  un glas tremurat  cere un pahar cu apă. Florinescu trimite pe cineva să-i aducă. Tace. Tupeul, lecțiile de criminalistică  și de procedură oferite cu  generozitate s-au topit. Tace și nu mai are de oferit decât un rânjet chinuit. Cu o cariocă mare, roșie, hulpavă încep să marchez sub ochii lui modificările pattern-ului conduitei simulate: roșu, roșu, amenințător de roșu! Îl las să trăiască, în tăcere, presiunea unui necunoscut ostil și dușmănos care-l amenință precum nota 2 pusă cu roșu, la dictarea din  clasele primare. Sudoarea îi  inundă pomeții obrajilor. Pe nas îi stau agățați  câțiva stropi, mărul lui Adam e când sus, când jos, iar privirea rătăcită  trădează un om obosit și îngenuncheat sub crucea destinului...(...)

O mână umedă, transpirată, apucă de pe birou un pix plesnit și iscălește cu  greu. Un tremur puternic și de necontrolat în tot corpul face ca pixul să  bată sacadat, ca un picamer, în biroul pe care diagramele se răsfață în întreaga lor splendoare... Arunc în paharul plin picătura care trebuia să-l facă să dea pe-afară.”

Paginile se topesc pe nesimțite, amintirile  mă năpădesc, recapătă viață, chipuri și voci, își revendică dreptul la neuitare. Dumnezeule, am senzația că delirez, deși episoadele înveșnicite în tușul tiparului nu sunt născociri, dimpotrivă! Inșii care apar în carte, mai vag ori mai accentuat conturați, sunt reali, unii chiar mai trăiesc, am împărțit cu ei îndoielile, eșecurile și izbânzile celei mai gustoase perioade din cariera mea profesională.  „Florinescu”, de pildă, e Manon Florescu și cuvintele sale s-ar cuveni a fi gravate la intrarea în orice școală de juriști, de polițiști: „Ți-am spus de atâtea  ori, doctore, că adevărul este ca medicamentul,  trebuie să știi când să-l iei, cui să i-l dai și, mai ales, în ce doză... Excesul de  sinceritate și de sentimentalism strică, băiețașule... și de data asta te-ai dat în stambă...” Ceilalți sunt Mișu Eremia, Tavi Popescu, Dorel Duță, Gică Barbu, Costică Ionescu, Radu Molnar, Georgică Mureșan, Marin Dincă, Cristi Bâtlan, Dan Antonescu, Emil Costache, Lucian Guran, Mihai Pitulescu și Flavius Epureanu, toți polițiști de ispravă, sper să nu fi omis pe careva ! Azi, regret că în vremea aia am fost prea grăbit  și n-am  zăbovit cu ei la un șpriț, la palavre... aproape că nu știam mai nimic despre zbuciumul lor lăuntric, despre viața lor de dincolo de zidurile clădirii din Calea Victoriei...

Descrierile sunt scăpărătoare, tablouri în culori vii și pastelate: „Case amărâte de chirpici stau coșcovite, gata să cadă. Pe acoperișuri, bucăți de tablă ruginită și gudron presat zdrențuit, fluturat de vânt. Ulucile unor abia schițate împrejmuiri stau în prăbușire. Caii împiedicați stau pe  marginea șanțului și prin poienile prin care se alungă fulgii de păpădie și înfloresc albăstrelele. În câțiva salcâmi se văd cuiburi uriașe de berze. La  toate porțile, țigănuși cu burțile goale se zgâiesc la noi, cu degetu-n gură de   uimire și de teamă, iar țigăncile bătrâne stau la umbra gardurilor, fumând   pipă sau împletind bănuți de argint și aramă în cozile date cu gaz ale unor adolescente cu ochi migdalați, de cărbune, și cu țâțe pietroase ivind muguri  de sfârc prin cămășile transparente, de mătase și in. La umbra duzilor, țigani  bătrâni bat arama pe nicovale și vând meserie tinerilor, care, deocamdată, mânuiesc foalele. Lângă ei, în diferite faze de prelucrare, căldări de aramă,   fărașe, cazane și tingiri...(...)

În tinda casei se ivește, ca o nălucă, o femeie la circa treizeci și șase de  ani, parcă coborâtă din frescele Egiptului antic. Sânii superbi stau să-i  plesnească sub bluza de mătase sângerie, mult decoltată și strânsă pe talie... Coboară treptele pridvorului, dezvelindu-și, din fustele crețe de catifea verde-smarald, picioarele bronzate și genunchii perfecți. Se mișcă lasciv, coboară treptele, ținându-și cu mâinile arse de soare fustele crețe. Râde  provocator, dezvelindu-și șiragul de perle al dinților și nu-și desprinde de la noi ochii de smoală în care se unduie toate apele iadului. Umerii și brațele   goale îmi îndreaptă gândurile spre zeitățile hinduse de unde se zice că romii   și-ar avea obârșia.”

Altădată, la o intervenție de mare risc, comicul neverosimil se încăpățânează să-și bată joc de manualele de bune practici întocmite de mințile docte: „Gata, sunt tătic... Dumnezeu mi’a scos în cale factorul local, persoana de sprijin, elementul util, cureaua de legătură etc., d’astea scrise prin cărți... alerg către general și spre uluiala generală îi smulg megafonul din mână...

-  Gata, șefu, suntem călare pe situație. Bairame, tată, ia vezi mă de poți  să-l faci din vorbe pe nebun...

  Îi dau megafonul, da’ nu știu să-l pun pe start; nici Bairam nu știe... știe un nepot de’al lor de’a tras cu ochiul pe la jandarmi când, în repetate rânduri,   le’a dat pe cocoașă pe Ghencea, la meciurile cu Steaua...

Bairam își face loc, se dă de’andărătelea vreo douăjde dă pași să vadă mai bine..., se crăcănează pe picioare, își umflă bojocii și dă cea mai neprețuită comandă din lume:

- Nicule, bă, Zăpăcitule... Bairam sunt, bă... de nu te’oi da jos în zece   minute, să moară familia mea, să mor în sânge, de nu te sparg, să moară  copiii mei...!!...

Și gata, îmi întinde megafonul... și dintr-odată, d’acolo de sus, încet-încet mucul de țigară își începe coborârea, încet, tăcut, nesigur... normal că mă bag imediat în seamă...

- Te rog, tinere, calm, atent, vezi că este gheață pe trepte... așa, hai cu   încredere. 

Sunt dintr-odată negociator... funcționarii primăriei, șefii  de toate calibrele mă privesc cu deferență... generalul dă pe nas... cât sunt io de   pregătit... ziariștii fac poze, fug spre redacția tabloidelor cu materialele...  revendicatorul coboară și ultima treaptă, zdup... e jos... un omuleț chinuit, de    până’n patruj’ de ani... fără dinți... cu o fonetică ininteligibilă, speriat,     tremurând într-un trening pătat, în picioare cu adidași sparți... dintr’una este   umflat de jandarmi și aruncat în dubă... din dubă este dat jos și băgat în  salvare... acolo-și găsește liniștea.  

Consultații, perfuzii, așezat pe targă cu ochii rătăciți le spune celor ce vor să’l asculte că a pierdut milioane la Caritas... 

Se ridică tabăra, se pun în mișcare pompierii, salvările, dubele, curioșii   se risipesc, încep să curgă tramvaiele... s-a mai scris o piesă, urc și eu în  mașină cu generalul, țin în mână ca pe’un trofeu megafonul de la trupa de intervenții... acum știu să-l manevrez pe pozițiile repaus/activ... în urma noastră, Bairam cu echipa sa ne fac semne obscene și se așază în petecul de  soare să-și servească masa...”

Confruntările cu infractorii mărunți au humor, autorul folosește cu aceeași dibăcie coltul și stiloul, Malagamba a simțit-o dureros pe pielea lui, căci „sfidase din nou porunca bulibașei de-a pune și el osul la treabă alături de ceilalți, ba, mai mult, fusese împotriva întregii afaceri, spunându-le tuturor că decât să aducă câte-o traistă de porumb, mai bine  sparge vagoanele și fură cu căruța când i-o veni mai bine...

Lenevea prin țigănie toată ziua și, cu banii câștigați pe pește, seara, la  cârciumă, făcea scandal și ciupea de cur femeile românilor. Am ieșit din  spatele tufelor de măceș tocmai când țiganii intrau cu sfială în apa rece a bălții. Razele soarelui se jucau pe pielea lor mătuită, care se înfiora sub răcoarea apei.

  - Stați așa! Nimeni nu mai mișcă! răcnesc cât mă țin bojocii, sfâșiind   liniștea de mormânt a bălții.

Țiganii se răsucesc spre mine, întorcându-se pe călcâie; apa până spre  brâu le-mpiedică mișcările, valurile se zbat între coapsele lor viguroase,  plasele sunt lăsate să cadă cu plesnet de nisip aruncat... Se îndreaptă spre mine. Ochii lor înguști, fioroși, ațintesc pofticios hainele lăsate la mal, haine de sub care-și arată tăișul cosoare pescărești și securi scurte de fier țigănesc. 

- Alo! Alo! Nimeni nu mișcă! le spun stăpân pe situație și scot  fulgerător pistolul din toc...

Turbează, nu mai au ce face, ochii le strălucesc de mânie, ezită și se   opresc, nările le freamătă, rânjesc chinuit, de ură și neputință. Încet-încet  încep să le calc cu cizmele bețele de trestie rămase la mal, undițele trosnesc  sub cizmele mele și se aplatizează în așchii mărunte cu marginile tăioase. Țiganii fierb. Deodată, Malagamba tâșnește spre mal, trag scurt din șold,  trei gloanțe izbesc suprafața apei la un metru unul după altul în fața țiganului dezlănțuit. 

Detunăturile sfâșie dimineața, păsări de apă zburătăcesc, țipând strident, și bat cu putere aerul proaspăt și răcoros. Țiganii se chircesc cu capu-ntre umeri, paralizați de spaimă. Malagamba rămâne țeapăn pe loc, e îngrozit, nu-i vine să creadă că încă mai este în viață, face pași nesiguri  de-a-ndărătelea spre apa adâncă a bălții. Am câștigat, lecția educativă de  interiorizare a normelor sociale poate începe... 

- Malagambo, fraiere care ești... ascultă-mă cu atenție și să nu uiți  niciodată ce-ți spun! Sunt căpitan Severin din Miliția Capitalei, sunt nițel  cam nebun și trag foarte, foarte prost, dacă mai încerci o dată figura asta, eu o să caut să-ți trag un glonte undeva în braț sau în picior, dar s-ar putea să te nimeresc în cap... Te vei duce la fund și-ți vor mânca peștii coaiele, că ai  obiceiul să fuți și să nu plătești... Ai, ce zici?! Săracul, e speriat rău, tremură   de spaimă și frig, ochii mari, dilatați, stau să-i iasă din cap. 

Continui, pe un ton aspru, dojenitor:

- De ce braconați, mă-n crescătorie, e a voastră?! Abia așteaptă ăia hămesiți de la oraș o coadă de pește, știi, Malagamba, cum stau oamenii cu  sutele la rând și se-ncaieră când se aduce pește, hai, spune-le și ăstora, că tu  faci orașul și trebuie să știi, tu ești negustor, tu nu vrei să muncești cu țiganii la rând, tu spargi magaziile, tu n-asculți de judecata țigănească, ce să mai  vorbesc de lege, tu te-ai spurcat cu pușcăriașii la călcări de locuințe, tu ești dat dracu’, mă, băiatule, și mai ai o dambla: când te-mbeți, ai chef să omori gabori, tu când bei omori milițieni de la București, hai, ce zici?! Vorbește, că te trimit la fund, ca pe-o bărcuță de hârtie! Malagamba tremură și se  holbează la mine cu groază. Este convins că nu sunt în toate mințile și că-l pot împușca în orice moment, așa ceva i se întâmplă pentru prima dată-n viață și, dintr-odată, încolțit, răspunde ca țiganu’, așa cum le este obiceiul: 

- Barosane, să moară mama dacă pescuiam, nu pescuiam, sărut mâna, stăteam și noi așa... 

Asta-i culmea. Nici acum nu știu cum de m-am stăpânit să nu mor de râs. Mi-am mușcat buzele și am intrat în jocul lor:

- Da, mă, ai dreptate, cum de nu mi-am dat seama?! Voi n-ați venit la  pescuit, voi ați venit să  vă scăldați, nu-i așa?

-  Da, barosane, să moară mama, așa-i, am venit și noi să ne scăldăm, așa, puțin, răspund pe dată toți trei țiganii, încercând slugarnic să se-ndrepte  spre mal.

- Scăldați-vă, atunci! le zic îndreptând pistolul din nou în direcția  mutrelor lor stupefiate de uimire. Hai să vă văd stilul, repede, pân’ la malul   celălalt, că vă cronometrez. 

Le-am tăiat repede codeala c-un foc de pistol tras milimetric pe deasupra capetelor lor crețe, de abanos, și-ntr-o clipă toți trei au luat-o voinicește și cu răspundere spre malul care se tivea la orizont. Tot timpul m-am gândit să n-o mierlească dracu’ vreunul, căci apa era rece și-n luna octombrie  înotul în aer liber nu se mai recomandă, dar aveam repede să mă conving că țiganii, fiind oamenii locului, s-au orientat spre zona în care fundul era mai ridicat, și ușor-ușor, când înot, când prin apa până  la gât, și-au îndeplinit baremul. Am ocolit spre stăvilar și i-am așteptat să sosească pe malul  celalalt. Au ieșit într-un târziu pe mal. Tremurau, vineți la față, cu dinții clănțănind, cerșind un strop de odihnă, pe care, bineînțeles, nu mi-am putut permite să li-l ofer.

- Bravo, acum, că v-ați scăldat... Pas alergător și vă-ncălziți! Îmbrăcarea și toți la bulibașa, să-i raportați isprăvile pe care le faceți voi prin sat! Sau, dacă vreți, puteți s-o luați înapoi, tot prin apă! Hai, ce ziceți?!

  Au luat-o la goană, ca din pușcă. Când am ajuns la ei, se îmbrăcau. Din când în când, câte unuia-i mai clănțăneau dinții, dar arătau mult mai bine... Malagamba dădea să-și tragă nădragii peste izmenele stoarse de apă când, dezechilibrându-se brusc, se răstoarnă cu cracii-n sus, cât era de lung. Au izbucnit cu toții în râs, ochii le străluceau de bucurie, dintr-odată senini, ca ochii de copii... Și-am înțeles încă o dată că soarele ne încălzește deopotrivă,  pe toți...”

Autoportretul  fostului ofițer de miliție/poliție are nuanțele  unui pătimaș al zilnicei îndeletniciri de  sondare a adevărului judiciar și de înfruntare a   avatarurilor  greu de îndurat  altminteri, în ciuda chemărilor amăgitoare ale sirenelor de aiurea. Da, fiindcă, se spovedește chiriașul  morii fără noroc, „nu vrea Dumnezeu, vrea să fiu psiholog criminalist, ăsta îmi este  destinul, să-mi trec tinerețea între zidurile și zăbrelele acestei încăperi, mi-a  dat intuiția de a vedea prin voi ca prin sticlă, de aici demnitatea, prestigiul, prieteniile solide, competența ..., mă ridic și-mi așez scaunul lângă el, m-ascultă, atent, liniștit, ne privim față-n față...  nu sunt și nici nu mă cred supraom, urc în tramvai și citesc ziarul... hoții mă fură de prin rucsac, joc football și echipa mea pierde la sigur, nevasta mă ceartă acasă,  mergem la șpriț și râd toți de mine că beau numai vinuri dulci; cunosc o femeie  și una-două îmi dă  flit; știu ce-i suferința, trădarea, nedreptatea... mă-ncearcă cel de sus și le duc...”. 

Inevitabilul se produce,  lumea  se preface întruna,  „apar oameni noi... subpopulații agresive, tatuate, impiersingate, cu mușchii umflați, cu cefele groase, mers crăcănat, cu pantalonii lăsați, cu bucile goale și silicoane în țâțe și-n bot..., sunt făcături umane produse la ștanțele brandului consumist... ațâțați de drog, de alcool, de lux, de lovele și sex... - idioți manipulabili și manipulați - Lâncezesc în scenele  hedoniste ale lumii ticăloase în  care trăim, sunt consumabilii pușcăriilor, stabilimentelor de nebuni, a molimelor, a războaielor și desfrâului ce va fi să vină... Deșertăciuni peste care se va cerne stiupul, și praful, și pulberea... săracii... Dintre ei, vreo câțiva, de fapt ultimii pe care-i pusesem în cap... furaseră, violaseră, uciseseră, răpiseră și sechestraseră oameni, spărseseră bănci,  niște disperați... Dintr-odată, brusc, într-o  noapte, înjghebasem în minte gânduri de cruntă neliniște..., realizasem că între noi își făceau simțite prezența alte tipologii umane, făcături, surogate teleghidate hipnotic către o singură țintă... banul..., violenți, sfidători, tupeiști, duplicitari, răi, fără scrupule, străini sentimentelor de rușine, remușcare sau milă...

   Incestuoși, patricizi, fratricizi, pedofili, săraci afectiv, insensibili moral,  hedoniștii clipei.., clipei de sex, clipei de drog, clipei de răzbunare, clipei  de ură..., orbiți de setea de bani, lacomi și avizi... închinători la idoli, fără  Dumnezeu... Am realizat că sunt făcături ale lumii în care trăiesc, sunt  păpușarii păpușarilor politici, ai celor care concep matrițele politicilor     veroase în care vor fi ștanțate tipologiile, caracterele, temperamentele si  firea generațiilor  viitoare... și m-am cutremurat..., m-am cutremurat de  inutilitatea opțiunii de a mai rămâne...  am plecat... Ar fi fost inutil să continui să car apă cu ciurul și...  m-am retras.(...)

Să văd ce-oi mai face..., umblă vorba că hoții ieșiți  din temnițe, ori   scăpați de glonț, au început să mă caute..., îmi cam dau târcoale...încarc magazia revolverului și-l pun sub căpătâi... îi cam aștept. ”

Ieșirea din scenă... Tristă, ca orice părăsire,  ca orice apropiere de stația ultimă. Păcat, totuși, Moara fără noroc  merita o corectură pe măsura talentului scriitoricesc al autorului, unul nebănuit și reconfortant. Felicitări, bătrâne camarad, și nu lua seama la dumele hoților liberați de la răcoare !

Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

[1] Cartea a apărut  la Editura Neverland în 2019

[2] În paginile volumului, Tudorel Butoi-Severin confirmă: „Rar procuror mai tenace și mai subtil ca Ovidiu Păun, cred că în  perioada cât a supravegheat el omorurile Capitalei au ieșit mai toate gunoaiele rămase cu A.N. în acele vremuri..., a mierlit-o discret, i-o fi îngăduit Dumnezeu anchete și prin alte lumi, am de la el o pendulă veche de perete... bate jumătățile de oră, e de coșmar...” În schimb, mie mi-a dăruit o statuetă din lemn reprezentând vulturul albanez și, ori de câte ori o privesc, o lacrimă mi se rostogolește pe obraz...

 

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră