Nu pot să cred! Două gafe de acelaşi fel în mai puţin de două luni de zile. E prea mult chiar şi pentru mine. Se spune că repeţi aceeaşi greşeală pînă înveţi lecţia aia de viaţă, mama ei de lecţie! Ȋntrebare: e valabil şi pentru gafe? Adică dacă faci acelaşi gen de gafe înseamnă că n-ai învăţat nimic de la viaţă şi tre’ să vii în toamnă? Hm.
Sper totuşi să-mi revin. Sper să nu mai ofer locul pe scaun în metrou unei tipe, spunîndu-i “staţi dumneavoastră, că sînteţi însărcinată” şi ea să mă ucidă cu pivirea, adăugînd enervată “nu sînt însărcinată, am doar puţină burtică”. Reallyyyyy? “Doar puţină??? Că păreţi aşa, cam de luna a şasea”. (Bine, asta am zis-o în gîndul meu, deşi poate mi se citeşte pe faţă). Şi pe urmă ce era să fac? Să rămîn ridicată în picioare sau s-o las pe grasă să se aşeze? Dar grasa? Grasa… Oare ce era în sufletul ei? Că în sufletul lu’ bărbac-su era un mare hohot de rîs neexecutat outloud. Şi eu acuma ce fac? Las frumuseţe de scaun liber? Lasă că m-aşez la loc. Bine, că la Unirea mi-a mai tras un fulger înainte să iasă din metrou şi să-şi piardă burtica în mulţime. Yaaaak.
Tot aşa mi se mai întîmplase acum vreo două luni, deci, iată, lecţia de viaţă revine în forţă, se cere repetată şi învăţată pînă la perfecţiune, doar d-aia abundă în cursuri. Sînt la nu-ştiu-ce coadă, într-un mega-super-hipermagazin. Ȋn spatele meu, stă această doamnă, în această rochiţă verde, o văd şi acum, am fotografiat-o, am salvat-o în creier. Cum sînt bună la suflet, îi ofer întîietate, dacă tot are doar o pungă cu mere (o pungă cu mere! Aha! Deci mănîncă sănătos! E clar! Are burtă, deci e însărcinată, n-am cum să mă înşel! Sigur sigur e gravidă). “Mergeţi înaintea mea! N-are rost să staţi în picioare, aşa însărcinată cum sînteţi, pentru un chil de mere”. Un rînjet nuştiucum care nu mi-a sunat a bine şi: “nu sînt însărcinată, tocmai am născut”. Mă, tot e bine, deci ai fost gravidă într-un timp foarte apropiat de ăsta şi acuma nu mai eşti.
Deci e ca şi cum ai mai fi încă. (???)
Deci bine. Promit ca data viitoare cînd mă mai apucă, să mă opresc înaintea virgulei. De fapt, nu promit. Ȋmi iau angajamentul. Solemn. Mă angajez. Mă oblig. De fapt, nu mă oblig. Mă implor. “Luaţi loc” şi atît. Sau “treceţi înaintea mea” şi atît. Da, dar dacă spun doar atîta, fata nu înţelege sensul gestului. Ce tîmpit la cap îl lasă p-ăla din spatele lui să treacă înaintea lui, la coadă în magazin? Nu ştiu…. Mai văd…
