La Paris mai întâi răsare Turnul Effel, şi apoi, soarele. Poate şi de aceea ziua începe aici odată cu răsăritul Turnului, atunci când, luminată, monumentala construcţie pare un fier roşu încins, aproape fosforescent, care se topeşte în pământ. Parcă aştepţi ca, de undeva, de sus, cineva (cine oare?) să vină cu un ciocan să-l îndrepte niţel, adică să bată fierul cât e cald. În zorii zilei, la asfinţitul lui, Turnul seamănă cu un fier care a fost mai întâi încins, aşa cum vă spuneam, şi apoi stins într-o găleată cu apă. Dar ce mi-a venit mie să vă scriu despre fiare vechi, când la Paris sunt atâtea femei urâte, atâtea femei frumoase, atâtea bistrouri frumoase, atâtea bistrouri urâte? Poate pentru că, eu sunt acum aici, la Paris, tărâmul unei lupte între viaţă şi moarte, tărâm pe care se dă încă o luptă între Parisul din cărţi, şi Parisul căruia îi calc străzile în picioare. Acum, am doua Parisuri: unul în suflet, cel cu care am venit de acasă, şi altul în inimă, cel pe care l-am descoperit aici. Nu, nu vreau ca unul dintre ele să fie ucis, îmi doresc să rămăn cu amândouă. Am două Parisuri, amândouă sunt ale mele şi n-am să dau nici unul nimănui. Doar că mi-e teamă că, odată ajuns acasă, la Bucureşti, cei de la Vamă o să-mi oprească unul şi o să mă pună să plătesc nişe taxe pe care n-am să le pot achita niciodată. Dar parcă eram o ţară liberă, de unde şi până unde taxe pe suflet, pe sufletul omului? Am două Parisuri! Vameşii n-or să-mi poată vămui decât aurul şi alte obiecte, atât de nepreţioase când e vorba de suflet, aşa că o să vin în ţară ca un om cu două Parisuri. Am două Parisuri! Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
