Dragostea de ţară nu se dă, se ia atunci când stai cu fruntea în ţărănă, atunci când îţi pui mâna la tâmplă să vezi cum îţi bat muşchii, atunci când eşti gata să-i mori la piept, atunci când ea e înainte de toate, iar tu eşti numai al ei, atunci când, în loc de aer, o respiri pe ea. Dragostea de ţară nu e un sentiment, ci o faptă, dragostea de ţară nu-ţi vine, trebuie s-o cauţi. Şi dacă o cauţi cu lumânarea, numai pentru a arăta unuia sau altuia că o ai, n-o s-o găseşti niciodată. Dragostea de ţară e pentru unii de-ai noştri ca o ciupercă apărută după ploaie, o ciupercă ce apare pe trup o dată cu depunerea unei coroane de flori, o dată cu degustarea de icre negre, o dată cu plătirea unei poliţe, o dată cu cântarea unui imn. Dragostea de ţară nu e o pălărie pe care să ţi-o pui pe cap şi s-o scoţi de câte ori te întâlneşti cu durerea şi necazurile ei. Am vrut să scriu doar un rând despre dragostea de ţară, o mică, foarte-mică introducere, ca să vă pot spune că, nu spun vorbe mari, la Paris, România a avut doi români: Nicolae Văcăroiu şi Teodor Meleşcanu. Doi români care, dând la o parte funcţiile lor, au reprezentat ţara. Românii Văcăroiu şi Meleşcanu nu puteau să semneze sau să facă la Paris ceva pentru Ion, partidul x, organizaţia y sau pentru nimeni, ci penru România. Dacă poziţia lor, daţi-mi voie să spun, românească până-n butucul de unde vine Busuioaca de Bohotin, a fost una de paradă - timpul o va dovedi – rămâne ca dragostea de ţară s-o urcăm călare pe un dinozaur, s-o ducem la muzeu, să stingem lumina şi aşa, pe întuneric, să ne închinăm şi să ne facem cruce până n-om mai fi. Fără dragostea de ţară, mai avem doar un singur drept: cel de a muri! Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
