Din vremea lui Pazvante Chiorul. Închisoarea - la temniţă sau la mănăstire

31 Ian 2019 | scris de Dănuț Deleanu
Din vremea lui Pazvante Chiorul. Închisoarea - la temniţă sau la mănăstire

Amenzile şi pesepsele corporale însoţesc deseori recluziunea din spatele zidurilor. Cei care într-un fel sau altul încalcă regulile scrise sau nescrise ale societăţii sunt pedepsiţi, iar închisoarea apare ca o soluţie detestabilă de care societatea nu se poate lipsi.

Este surprinzătoare puzderia de puşcării existente pe teritoriul Valahiei, practic orice dregător beneficiază, de drept sau numai de fapt, de o temniţă şi numim câţiva dintre ei: ispravnicul, marele ban, marele spătar, marele agă şi marele armaş, apoi domnul şi după înfiinţarea departamentelor de judecată, departamentul de cremenalion.

În plan religios li se adaugă şi cele ale protopopilor în fiecare judeţ, ale episcopilor şi, în fine, temniţa Mitropoliei.

Constantin Mavrocordat hotărăţte desfiinţarea închisorilor ţinute de protopopi şi de episcopi, considerând că aceştia comit o serie de abuzuri, amestecându-se în probleme juridice care nu sunt de competenţa lor, numai pentru a-şi spori veniturile prin perceperea taxei de eliberare.

Ei au continuat să-şi ţină închisorile şi pe mai departe, fără să se jeneze prea mult de porunca domnească. Dovada o constituie codul penal de la 1783, când Alexandru Ipsilanti porunceşte, sprijinindu-se pe Pravilă, desfiinţarea temniţelor existente pe lângă dregătorii locali şi pe lângă episcopi.

Cei ce nu se supun poruncii sunt ameninţaţi cu „închisoarea cea publicească” unde vor sta atâtea zile cât a stat şi cel închis în temniţele lor. Puterea ecleziastică foloseşte concomitent mănăstirea ca spaţiu punitiv, deşi, după cum vom vedea îi dă o altă interpretare.

Cine sunt candidaţii la aceste locuri de recluziune? Observăm conturându-se, de-a lungul secolului, două tipuri de întemniţări: închisoarea corectivă şi „închisoarea-pedeapsă”. Prima formă de închisoare deţine prioritatea în sistemul juridic al tribunalului ecleziastic.Misiunea bisericii de a îndrepta individul depăşeşte pe aceea de a pedepsi.

Pentru a-şi pune în aplicare acest atribut, ea beneficiază de două tipuri de temniţe: puşcăria şi mănăstirea. Se recurge la întemniţare, ca şi la bătaie, în trei momente ale evoluţiei procesului: pe timpul derulării când vinovatul/a se pedepseşte pentru relaţia pe care o are cu acuzatul/a; când una din părţi nu vrea să accepte compromisul şi, în acest caz, apare ca un mijoc de convingere; la sfârşit, şi face parte integrantă din sentinţa pronunţată.

Primele două au drept scop să-l „prelucreze” pe individ, mănăstirea contribuind la „reeducarea” lui, astfel încât să se poată reintegra în familie complet schimbat. (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Carte

Ultima oră