Micul evreu Nicu Steinhardt și Paștele creștinilor

06 Apr 2018 | scris de Gabriela Lupu
Micul evreu Nicu Steinhardt și Paștele creștinilor

Pe lângă pregătirile pentru masa de Paşti, în aceste zile e bine să daţi puțină hrană şi sufletului. De aceea vă propunem spre lectură un minunat fragment din „spovedania” părintelui Nicolae Steinhardt. El povesteşte în “Jurnalul fericirii” ce însemna pentru micul evreu Nicu Steinhardt, născut şi crescut în mahalaua Pantelimonului, Paştele creştinilor.

Iată cum îl chemau  clopotele Bisericii Capra pe cel ce avea mai târziu să se creştineze în închisoare şi apoi chiar să se călugărească ajungând faimosul monah de la Rohia:

„Nimeni nu se face creştin, măcar de primeşte botezul, ca mine, târziu în viaţă. Gândesc că nu-i altminteri nici în conversiunile cutremurătoare.

Chemarea e mereu anterioar㠗 oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. (…)Lucrurile acestea, ale credinţei, încep aşadar de mult. Rudolf Otto împarte: mysterium fascinans, mysterium tremendum.

Să le iau pe rând. Fascinaţia pentru mine a început aproape din totdeauna, adică din copilărie, în comuna purtând nume de sfânt ori de tâlhar: Pantelimon. Pe atunci cu totul în afara oraşului. Odată cu lăsarea serii nici un bucureştean nu cuteza să mai intre în mahala. Îşi aveau flăcăii geloşi şi mândri de cartierul lor, domeniu rezervat. Erau şi numeroşi beţivi, de bună seamă, cum să nu fie, zăvozi care lătrau în tăcerea nopţii ori se repezeau la trecători, drumuri desfundate, praf, noroi. Dar totul, şi nu numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace patriarhală, pe credinţa fiecăruia că lumea în străfundurile ei cele mai tainice nu-i totuşi ostilă şi rea; că, la o adicătelea, oamenii nu te vor lăsa, că o bucată de pâine şi un pahar de vin tot vei găsi pe undeva; c㠗 până-n clipa morţii, se-nţelege — nu vei fi dat afară de la locul şi culcuşul tău; că lucruri cu totul de mirare şi de-a dreptul înfiorătoare nu se vor întâmpla. (Un fel de acoperământ al Maicii Domnului mai ales, care chezăşuieşte oamenilor de treabă şi, dacă-i vorba aşa, toţi suntem de treabă, caracterul îndepărtat şi improbabil al tragediilor.)

La biserica Capra, aşezată mai spre oraş, se duceau duminica şi de sărbători aproape toţi; măcar primprejur. Ca proprietari de fabrică şi la poftirea preotului Mărculescu, mergeau şi părinţii mei. Biserica, lipsită de orice frumusețe dar încăpătoare, avea clopote cu bătăi prelungi, cu dangăt grav, în contrast cu modicitatea locului, bătând des, insidios şi nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate că se aflau departe de fabrică, ele au constituit fundalul sonor şi emotiv al anilor mei dintâi. Ele m-au apărat, măcar un timp, şi tot ele alungau duhurile rele, grindina şi farmecele viclene; îmi îndulceau, cu sunet, crescândele trăsături odioase ori derutante ale realităţii: realităţii înconjurătoare, realităţii lăuntrice (unde imaginea latentă ieşită din nedesluşit, trecând de la negativ la pozitiv, începea să-mi rânjească sfidător). Binecuvântat fie Sfântul Paulin de
Nola, iniţiatorul folosirii clopotelor la biserici. Blagoslovit fie şi părintele Gala Galaction că a găsit - aşa taler cu două sau trei feţe cum a fost – pentru unele din cărţile sale titluri cu minunat ecou: Clopotele mănăstirii Neamţu, Lângă apa Vodislavei, Piatra din capul unghiului, Bisericuţa din răzoare. (De la Pantelimon până la Fundeni se întindeau grădini, crânguri, lacuri, verdeaţă bună de odihnă şi bălării cuminţi, vii micuţe — şi mai mult dădeai de turme decât de holde, amănunt mioritic rătăcit dincolo de garduri şi maidane. Întăreau şi ele părerea lui Eminescu: blândeţea poporului român îşi are obârşia în bunăstarea lui pastorală, mereu superioară celei a neamurilor agricole.)

Mai erau ţin bine minte şi clopotele de Paşti, acelea diferite: nu îndemnau spre duioşie, ca la Crăciun, ci răscoleau, stăruind, tăgăduindu-ţi pacea.

De Crăciun toate erau bune: şi bradul şi cozonacii şi colindele şi micuţul prunc Iisus. De Paşti toate erau ciudate şi apăsătoare: şi postul şi Prohodul şi crucea rea şi înfricoşătorul bătut în cuie Hristos.

Are orice om câte o uliţă a copilăriei. (Ciutură ce cumpăneşte în anii începutului păcatul strămoşesc.) A mea acolo a fost, în Pantelimonul cel atât de oarecare, între Capra şi Fundeni — şi-n curtea fără capăt a unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curată, adânc pătrunsă de mirosul lemnului tăiat şi al rumeguşului. (După ce plouă, din scânduri şi butuci îmbibaţi se răspândeşte un parfum înţepător.)

Fascinaţia unei mahalale româneşti din vremuri bune.

Fascinaţia pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternică – deşi cu mijloace atât de modeste. Ce poate fi mai neînsemnat, mai pieritor, decât salcâmul curţilor sărmane şi cârciumile târgoveţilor
mintoşi?

De la început, din veşnicia copilăriei mele. Tremendum a venit mai târziu, mult mai târziu, pe căi negingaşe”.

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Actualitate

Ultima oră