Începând cu seara trecută, sub semnul muzicii, al cuvântului, al gândului că arta, cultura în general, este cea care coagulează, identifică, și pune pe scena istoriei un neam (se știe că popoarele care nu s-au ridicat la cultură - etruscii, hitiții - au dispărut din istorie) s-a tras cortina pentru cel mai important, cunoscut și apreciat festival (pe plan local) de cultură și artă - Festivalul de Teatru ”Ștefan Iordache”, festival ajuns la cea de-a IX-a ediție, întâmpinat cu bucurie de oltenii din Caracal, în fiecare an, în luna mai.
Ediția 2019 a festivalului este una in memoriam Marin Moraru, iar pentru înfăptuirea ei și-au dat mâna, ca de fiecare dată, Consiliul Județean Olt, Primăria Municipiului Caracal, Consiliul Local al Municipiului Caracal, cu largul concurs al teatrelor bucureștene, dar și cu contribuția Teatrului Național Cluj-Napoca.
Tot ca de fiecare dată, în aplauzele publicului prezent, urcă pe scenă artizanii acestui proiect cultural - Marius Tucă și Marina Constantinescu - alături de primarul în funcție Liviu Radu. Se punctează, de fiecare în parte, importanța binefacerilor spirituale ale acestui demers cultural pentru urbe, se mulțumește celor ce au făcut posibilă existența constantă a festivalului, se schițează planuri pentru ediția aniversară de anul viitor.
Cu zâmbetu-i senin, cu vocea-i caldă, dar convingătoare în același timp, Marina Constantinescu amintește faptul că, mulțumită festivalului, au urcat pe această scenă cei mai importanți actori ai țării și s-au adus în fața publicului cele mai premiate spectacole. În încheiere, anunță spectacolul fabulos ce urma să înceapă, spectacol recent premiat de Senatul UNITER: ”Săftița” - balkanic project.
Cei trei ”apostoli” ai culturii coboară de pe scenă și lumina se stinge. Din acel moment începe magia. Sunete mai melodioase decât cele scoase din naiul fermecat al zeului Pan învăluie sala: începe recitalul Marius Mihalache la țambal. Cine a crezut că țambalul este doar un instrument acompaniator specific tarafurilor ori formațiilor de lăutari se înșeală! La țambal se poate cânta Bach (cum zicea cineva), iar Marius Mihalache este unul dintre puținii (poate chiar singurul) care pot face acest lucru.
Sunete nebănuite se propagă miraculos din corzile instrumentului său, iar, pe rând, colegii săi, Marius Gagiu (caval, fluier, flaut), Nicu Bălan (ch. bass), Lorin Mihalache (fiul de 19 ani al lui Marius Mihalache, tobe) și solista Arabela Nicolau întregesc un grup care fascinează pur și simplu prin modul în care recompun și ingerpretează teme cunoscute din muzica populară și cultă românească.
Domol, cu infexiuni de jazz (prin vocea Arabelei) ”altoit” cu sunete de Jethro Tull, prin flautul lui Marius Gagiu, zis Mandela, ajung la urechile celor prezenți grație piesei populare (recompusă) ”Și pe vale și pe grui”. Urmează apoi ”Păpărugă, rugă”, cu o sonorizare cum numai prin anii 65-70 se mai putea auzi!
Arabela explică faptul că ”Săftița” nu este altceva decât povestea și omagiul adus „mamelor eroine care au dus România pe brațe multe sute de ani”. Următoarea piesă ”Amor, amor” este dedicată femeilor care iubesc cu patimă. Se încinge atmosfera, duelul muzical dintre cavalul lui Mandela și tobele lui Lorin electrizează sala. Se cântă apoi ”Săftița” (versuri Anton Pann, muzica Marius Mihalache), unde este amintită drama fetelor obligate să se căsătorească ”aranjat”.
Un incredibil potpuriu (Rapsodiile lui Enescu, Călușul, Ciocârlia) la țambal, încheiat cu un năucitor solo de tobe, dă cu adevărt măsura valorii instrumentiștilor. Spectacolul se încheie cu ”Doamne, ocrotește-i pe români”, la bis cântându-se ”Ciuleandra”, un spectacol pe care cei prezenți nu/l vor uita multă vreme.
Dovadă și discuția dintre doi olteni, la ieșirea din teatru. ”Minunat spectacolul! hai să bem un șpriț și să vedem repriza a doua dintre CFR Cluj - U. Craiova”. ”Nu merg, mă duc repede acasă să povestesc nevestei ce-a pierdut”. La un așa dialog se cuvine să consemnăm o poveste a lui Oscar Wilde.
”A fost odată un om care era iubit în satul său pentru că povestea frumos. În fiecare dimineață pleca din sat și seara, când se întorcea, toți muncitorii satului, după ce munciseră toată ziua, se adunau în jurul său și-l îndemnau să povestească, întrebându-l: - Ce-ai văzut azi?
Și el le povestea că a văzut în pădure un moșneag care cânta din nai și care făcea să joace în juru-i localnicii pădurii. - Și ce-ai mai văzut? spuneau oamenii. - Când am ajuns pe malul mării am văzut trei zâne care își pieptănau cu-n pieptene de aur cosițele lor bălaie. Și oamenii îl iubeau pentru că le povestea.
Dar într-o dimineață, părăsind, ca-n alte dimineți, satul, iată că zări pe malul mării trei zâne ce-și pieptănau c-un pieptene de aur cosițele lor bălaie. Și, mergând mai departe, văzu, lângă pădure, un moșneag care cânta din nai, înconjurat de localnici ai pădurii…În acea seară, când se reîntoarse în sat și când, ca-n alte seri muncitorii îl îndemnară: - Haide! spune-ne ce-ai văzut! el răspunse: - N-am văzut nimic!”
Și Wilde adaugă: ”Sunt două lumi. Cea care este și despre care nu se vorbește, se numește lumea reală, pentru că nu e nici o nevoie să se vorbească despre ea pentru a o vedea. Și cealaltă e lumea artei; e cea despre care trebuie să se vorbească, pentru că altel n-ar exista”.
Așa că, vorbiți cât mai mult și mai des despre artă. Veniți la teatru, oameni buni!
