Nici nu mai ştiu
de unde o primisem.
Dar îmi aduc perfect aminte
cum arăta.
Era rotundă, albă,
cam cât un capac
de la sticlele de lapte
de pe vremuri,
și scria pe ea
cu litere de-o şchioapă.
Astfel încât,
toţi cei cu care mă întâlneam
se uitau întâi la ceea ce scrie pe ea
și, abia apoi, surprinşi, la mine.
Era acum aproape douăzeci de ani.
De ce oare
cele mai importante lucruri
din viața mea
s-au întâmplat
acum douăzeci de ani!
Îmi făcusem
un fel de blazon
din insigna asta.
Și, pentru că nu aveam
suficientă putere
ca să dau piept cu lumea,
îi încredințasem ei rolul ăsta.
Mă simțeam protejat
și apărat de ea
și de textul scris,
care atrăgea atenția tuturor.
Mai mult visam că sunt
ceea ce scria acolo,
decât eram.
Dar asta conta mai puţin,
atât timp cât ajunsesem
să cred că puterea mea
stătea în insigna agățată la piept.
Cred că, dacă ar fi venit cineva
și mi-ar fi smuls-o de acolo
de unde era prinsă,
aș fi rămas fără aer
și fără aripi.
În insigna asta au stat
o bună bucată de vreme
mândria și chiar libertatea mea.
Era singura mea avere.
N-aveam nimic altceva.
Era instinctul meu
de supraviețuire,
era motivația
de a merge mai departe.
Și a trebuit să treacă mult timp
ca să cred că textul scris pe ea
ar fi putut fi adevărat.
Și m-am convins într-o zi,
când, simțindu-mă prea tânăr
pentru tramvaiul în care urcasem,
m-am grăbit să cobor
și, în înghesuiala creată,
am rămas fără insignă.
Era deja prea târziu
ca să mi se mai întâmple ceva;
puterea ei se afla în mine.
Și nu-i aşa
că nici nu mai contează
ce scria pe ea?
A fost insigna
supraviețuirii mele! 
