Identitate

29 Sep 2013
Identitate
Se făcea, 
din vis sau din întâmplare, 
că exista cineva 
care nu mă mai lăsa 
să mă întorc în timp, 
cu mintea și cu gândul, 
pentru a hoinări 
pe strada copilăriei, 
colț cu strada adolescenței mele.
 
Dacă ar fi fost 
doar neputinţa mea 
de a mă desprinde, 
de a mă rupe 
de prezentul fabulos, 
dar  și mizerabil, 
nici că mi-ar fi păsat. 
Sau, poate că era teama 
de a nu mă recunoaşte, 
teama de a descoperi 
un străin 
cu care să am în comun 
doar numele, părinţii 
și zâmbetul din colțul gurii. 
 
Și, până la urmă, 
cred că nu era cineva, 
ci mai degrabă este ceva! 
 
Să fi greșit oare atât de mult 
față de jurămintele mele 
de altădată, 
să-mi fi schimbat într-atât de mult 
principiile de viață, 
să mă fi părăsit atât de mult 
instinctul cu care am supravieţuit 
de atâtea ori încercărilor 
de suferinţă și dragoste, 
atât de mult încât 
să-mi fi pierdut identitatea? 
 
Identitatea puștiului 
fără vârstă, 
fără nume, 
fără teama 
de a se răzvrăti 
fie și numai 
pentru un cuvânt? 
 
Să fi căpătat între timp 
o nouă identitate, 
care nu mă lasă 
după atâta vreme 
să trec graniţa amintirilor 
doar pentru că
pașaportul meu cotidian 
nu mai corespunde 
cu fotografia sufletului meu, 
devenind fals și de nefolosit 
pentru o experienţă de felul ăsta? 
 
Sau poate că mi-e atât de frică
s-o spun,
iar spaima m-ar opri să recunosc, 
vârsta a topit înlăuntrul meu, 
laolaltă cu ieri și cu azi, 
toate amintirile
care călătoreau 
dinspre copilul târziu din mine 
înspre bărbatul care nu mai venea? 
Ce mod frumos de a flirta 
cu amăgirea. 
Încep să mă recunosc, 
nu este totul pierdut, 
atâta timp cât încerc să înşel
cu o figură de stil ca asta:
n-am îmbătrânit, ci am devenit bărbat!  

Alte stiri din Poeme

Ultima oră