Douăzeci de ani

29 Sep 2013
Douăzeci de ani
Când te apropii de patruzeci de ani, 
încerci plin de bunăvoinţă 
să-ți reconsideri viziunea 
despre ultima jumătate trăită a vieţii tale. 
Și atunci, speriat de-a dreptul 
de această bunăvoinţă, te laşi pradă gândurilor 
despre ultimii douăzeci de ani. 
Te gândeşti la ei, începi să îi simți și, dintr-o dată, 
îţi aduci aminte de ziua majoratului, 
de ziua când ai făcut 18 ani. 
Te întorci în timp, 
cu uşurinţa cu care trece firul de nisip 
dintr-o parte în alta a clepsidrei, 
și ajungi în ziua în care toată lumea
era a ta, la 18 ani, fără să știi, de fapt, 
ce însemna lumea.
 
Vezi în jurul tău prietenii, 
cu tot cu teribilismele lor de pe atunci, 
părinţii, aproape de vârsta noastră de-acum, 
vezi iubirile, fetele, băieţii, locurile. 
Totul îţi e foarte clar, 
vezi limpede cei 18 ani abia împliniţi, 
îţi aduci aminte și lumina aia 
dintr-o zi de vară fabuloasă 
și, dintr-o dată, te vezi trecând 
în partea cealaltă a clepsidrei, 
după 20 de ani. 
 
Încep să se amestece imaginile, 
sentimentele, mirosurile și senzațiile,
astfel încât nu mai știi dacă ești 
în urmă cu douăzeci de ani sau astăzi. 
Totul se amestecă și devii într-o bună măsură 
ceea ce ai fost, dar și ceea ce ești. 
Și nu e vorba aici de jumătăți de vârste 
adunate la un loc, 
ci de o parte din tine întoarsă în timp 
pentru a vedea, pentru a simţi 
și pentru a-l aduce după douăzeci de ani 
pe cel pe care poate că l-ai uitat, 
pe cel pe care poate l-ai invidiat 
sau poate că l-ai urât. 
 
Îl vrei cu tot dinadinsul lângă tine
la socoteala anilor. 
Vrei să-l pui să se uite în oglinda 
celor douăzeci de ani 
care ți-au trecut pe la ureche, 
să vezi ce-a mai rămas din el, 
dacă s-au pierdut fiorul, gândurile 
și răzvrătirea lui de atunci. 
 
Începi să te simți, 
din ce în ce mai mult, 
un amestec al celor doua vârste 
despărţite de cei douăzeci de ani 
și nu știi încotro ai vrea s-o iei, 
nu știi unde ai vrea să stăruiești mai mult, 
în care parte a clepsidrei s-o apuci. 
 
Sau, poate că te întorci acolo 
pentru a vedea de unde ai plecat 
și pentru a revedea instinctele 
vârstei de 18 ani, instinctele primare, 
dar și puritatea, naivitatea 
și poezia de atunci. 
Dar, mai ales, curajul. 
Curajul acela nebun, 
care te face să crezi 
că lumea stă la picioarele tale, 
curajul acela bazat pe nimic, 
dar atât de frumos și de curat, 
curajul acela care te cunoaște 
și știe că n-ai nimic de pierdut. 
Sufletul tău, care zboară prin vreme, 
e cel care hrăneşte cel mai bine iluzia 
acestei călătorii în timp. 
El este cel care, după douăzeci de ani, 
n-a obosit să amestece vârstele 
pe care le-ai trăit, făcându-te 
să-ți regăseşti multe dintre visele, 
iluziile, dar și emoțiile 
pierdute de-a lungul timpului. 
 
Întoarcerea asta îţi face bine, 
descoperi că semeni 
cu cel de-acum douăzeci de ani, 
dar eşti și cu totul altul. 
Te simţi dintr-o dată atât de tânăr,
izbitor de tânăr, aşa cum izbitor 
este și mirosul coniacului 
băut acum douăzeci de ani, 
care te îmbată astăzi ca și atunci… 

Alte stiri din Poeme

Ultima oră