Să ne amintim de ei. A fost odată...Aurelian Andreescu

21 Sep 2018 | scris de Dănuț Deleanu
Să ne amintim de ei. A fost odată...Aurelian Andreescu

A fost ca un meteorit ce-a străbătut în goană cerul sonor cu zeci de stele şi steluţe al muzicii uşoare româneşti, un astru născut precipitat de un Univers melodic, ca apoi să se stingă şoptit, lăsând în urmă o „gaură neagră” prin care nimeni n-a mai reuşit să treacă dincolo, spre alte constelaţii muzicale.

Poate cel mai valoros interpret pe care l-a avut vreodată muzica uşoară românească, cu o voce tremolată, viguroasă, dar caldă şi sensibilă în acelaşi timp, cel care cânta în primul rând pentru satisfacţia sa, având capacitatea de a imprima oricărei melodii harul său lăsat de Dumnezeu, Aurelian Andreescu a fost, cu siguranţă, un adevărat zeu în sălile de concert, în cele mai căutate restaurante de pe Litoral şi cele mai scumpe şi selecte baruri din Bucureşti, deşi n-a fost nici pe departe atât de apreciat, pe cât de uriaş i-a fost talentul.

A intrat întâmplător pe tărâmul atât de fascinant, de seducător, dar şi atât de chinuitor, de obositor şi „devorator” de sănătate al muzicii.

„Eram împreună cu nişte prieteni la Pescăruş şi ne amuzam cântând cu orchestra. M-a remarcat chitaristul Gaby Mezei. Se pare că i-am plăcut, de vreme ce m-a invitat a doua zi la Electrecord. Am păşit cu dreptul. Din clipa aceea, viaţa mea s-a împletit cu muzica uşoară, definitiv şi irevocabil. Aşa se schimbă destinul omului în nici 24 de ore...

La început mi-a fost greu. Sunt un mare emotiv. Ea, emotivitatea, bat-o vina, mi-a adus şi necazuri, dar şi bucurii. Nu ştiu dacă se poate numi moştenire, dar părinţii mei erau muzicali. Formam un trio cunoscut în tot cartierul, mai ales prin colinde. Cum am copilărit în jurul Operetei, mergeam foarte des pe acolo, dar genul nu mi-a dat nicicând târcoale. Niciodată nu m-am visat la operetă. Cântatul nu mă preocupa...”, declara Aurelian, în revista Flacăra, la 6 iunie 1986.

A fost căsătorit timp de 7 ani, dar a divorţat, unul dintre motive fiind şi problema sterilităţii lui Aurelian.

S-a recăsătorit cu Mariella Dumitriu, balerină la Teatrul „Constantin Tănase”, şi împreună au înfiat un băieţel în vârstă de 2 ani, abandonat la Leagănul de copii.

În 1991, Mariella se mută în Canada împreună cu fiul lor. Ea este cea care îşi aminteşte că arta lui Andreescu a fost prea puţin respectată.

„Avea un salariu mai mic decât al maşinistului care trăgea cortina şi care avea 20 de ani vechime. Aurelian era vedetă, dar n-avea vechime. Nu exista o scară a valorilor. Era un om care umplea sala şi, cu toate astea, nu era respectat. S-a simţit frustrat întotdeauna”. În 1970, când a adus în ţară Cupa Europei de la Knokke (Belgia), nimeni n-a venit la aeroport să-l întâmpine şi să-l aclame. Făcuse echipă cu Mihaela Mihai şi Aura Urziceanu şi luase cel mai important premiu.

„A fost singurul care s-a întors în România. Mihaela a rămas în Franţa, iar Aura în Canada. Nimeni de la Ministerul Culturii nu s-a deplasat să-l felicite. În schimb, în avion cu el era o echipă de fotbal care se întorsese cu nu ştiu ce trofeu. Erau o grămadă de reporteri pentru fotbalişti. Pentru Aurelian, nimeni...”, îşi aminteşte Mariella. Cu toate astea, Aurelian cântă pentru el, pentru public, pentru Cel de Sus, dar cântă!

Înregistrează peste 200 de melodii, una mai minunată ca alta, printre care „Copacul”, „Fluierând pe stradă”, „Oameni”, „Tu eşti primăvara mea”, „Un fluture şi-o pasăre”, „Vreau numai soare”, etc. Când a împlinit 25 de ani de carieră, cei de la Teatrul de Revistă i-au refuzat un concert aniversar. Electrecordul i-a scos numai un LP, în 1973. Inexplicabilă atitudine faţă de un artist atât de mare!

După 1980, boala de ficat (o hepatită netratată când era mic), plus oboseala acumulată şi nopţile de cântat în baruri, încep să-i facă probleme.

„Localul este necruţător. Niciodată nimeni nu m-a întrebat ce mănânc. Toţi mă întrebau ce beau.”, spune atristul. Despre ultimele zile din viaţa lui Aurelian povesteşte Cornel Constantiniu:

„Cu un an înainte de a muri, avusese o comă hepatică. Generalul Şuteu a fost cel care l-a tratat şi l-a salvat de la operaţie. Una dintre recomandările doctorului a fost să evite Litoralul şi, implicit, expunerea la soare. În anul dispariţiei, adică în 1986, s-a dus la Eforie Nord, în restaurantul în care cânta Petre Geambaşu. Nişte nenorociţi, aşa-zişi admiratori, l-au convins să bea câteva pahare de vin, care i-au fost fatale. L-a rugat pe Geambaşu să-l lase să cânte două melodii, iar spre finalul ultimei piese i s-a făcut rău. Imediat, cum a terminat de cântat, a intrat în comă. A murit în aceeaşi seară la Spitalui Judeţean Constanţa”.

Astfel a pierit, la numai 44 de ani, la 22 iulie 1986, singura „voce” masculină pe care a avut-o vreodată cu adevărat muzica uşoară românească.

n urma sa au rămas melodiile, ca nişte albe fluturări de mână, ca nişte corăbii plecate de la ţărm spre necuprinsul mărilor albastre, ca nişte poveşti care încep cu a fost odată un om între „Oameni”, ce-a semămat cu iubire câmpia din noi...Dumnezeu să te odihnească, Aurelian!

 

Alte stiri din Muzica

Ultima oră