Foto: Ioana Lazăr
Karma: un destin şi o adevărată mişcare în lumea folkului anilor ‘90, conturat, cum spuneam, în urmă cu 24 de ani, iţit din inima unui tânăr îndrăgostit de cântecele de munte: Tică Lumânare. În jurul lui s-a creat grupul Karma care a adus în prim-plan tineri talentaţi, iubitori ai muzicii folk, dar şi iubitorii de drumeţii montane, care au străbătut poteci de munte şi s-au oprit, de foarte multe ori, alturi de cei care împărtăşeau aceleaşi valori, la festivaluri şi lyre unde au cucerit inimile spectatorilor cu muzica lor.
Un popas, o punte peste timp a fost posibilă într-un concert cu totul special desfăşurat sâmbătă, 26 martie 2016, într-un club bucureştean. Aici a avut loc o întâlnire emoţionantă la ceas aniversar, pusă la cale de artistul giurgiuvean care a creat grupul Karma şi Clubul Turistic Amurg. Dragostea pentru muzică, bucuria revederii şi cântecul cu mesaj tineresc i-a adus laolaltă pe mulţi dintre cei care au format de-a lungul timpului grupul Karma sau Amurgul, reuniţi când soarele trimitea unde roşietice spre asfinţit.
Spectatori şi artişti, cu toţii iubitori ai muzicii folk, au demonstrat încă o dată că destinul grupului Karma încă îşi scrie povestea în stil inconfundabil, haiducesc, folk sau liric, în spiritul fragedei tinereţi, când totul este posibil, când visurile sunt purtate la rever şi oglindesc în ele 24 de ani de cântec izvorât din inimi pururi tinere.
Despre Karma şi Amurg ne-a depănat firul de poveste liderul grupului, Tică Lumânare.
Luminiţa Ciobanu: Cum ai pornit proiectul Karma? Ştiu că erai îndrăgostit de muzică şi de munte...
Tică Lumânare: Pentru asta ar trebui să ne întoarcem prin anii ‘80, ani marcaţi de Cenaclul Flacăra, când aproape prin toate parcurile, ruine, scări de bloc...se strângeau tineri şi adolescenţi care cântau la chitară, adunând în jurul lor grupuri, uneori destul de mari, chiar dacă nu toţi erau iubitori de folk. În cartierul nostru am avut norocul să existe cei mai mulţi tineri chitarişti care atrăgeau, la rândul lor, şi alţii din cartierele învecinate, ceea ce făcea ca la căderea nopţii, după ce jucam baschet în curtea Liceului textil, să ne aducem din casă pături şi să ne aşezăm în jurul focului făcut ca să ne ferească de ţânţari. Ajunseseră, într-o perioadă, să vină în cartier cel puţin opt chitarişti, fiecare cu stilul său făcând serile noastre foarte interesante. Mai târziu, prin ‘85, înainte să plec în armată, când deja învăţasem şi eu să cânt – prin metoda de «imitare», ajunseseră să vină la serile noastre de pe băncile de la intrarea profesorilor ale Şcolii nr. 6, tineri din tot oraşul (Giurgiu n.a). Dacă privim atent prin aceleaşi locuri azi, încă se mai se strâng, dar nu pentru muzică ci pentru sex şi droguri... erau cu totul alte vremuri, în care, deşi sub comunism, spiritul era prezent în noi şi în ceea ce făceam. Chiar de curând, în amintirea acelor ani, am scris şi un cântec pe care l-am intitulat «Amintiri la un ceai».
În aceeaşi perioada am intrat, tot datorită muzicii folk, în clubul turistic Vlăsia al BTT Giurgiu, care-şi avea sediul în parcul Alei, Aleiul fiind atunci şi principalul loc de promenadă al giurgiuvenilor de toate vârstele, chiar dacă nu răsunau sunetele fanfarei în vechiul chioşc, ca acum. Acolo am fost atras de un grup de tineri, ca şi mine, iubitori de drumeţii şi cântece la chitară în jurul focului. Descoperisem această lume «altfel», în ‘83 când un prieten, vecin cu mine, la care ne strângeam să cântăm şi să ascultăm Jimmy Hendrix, Beatles, Dire Straits, Credence sau Pink Floyd, m-a luat cu el la munte... am rămas fascinat de viaţa muntomană, prin tot ce însemna ea, de la mişcare, la natură, relaxare, cântece la foc de buşteni, dormitul la cort şi mâncatul din ceaun sau conserve la grămadă, spălatul dimineaţa în apă rece de izvor...acolo unde fiecare clipă înseamnă ceva, are farmecul ei. Din păcate, după un an şi jumătate, când am venit din armată, multe se schimbaseră. Până să plec, deja rămăsesem doar eu care mai cântam, ceilalţi se împrăştiaseră pe la liceele din ţară, cei mai mari decât mine plecaseră în armată. Acum, la chitară nu mai cânta nimeni, tinerii nu se mai strângeau pe banca de la şcoală şi mi-am dat seama că, odată cu plecarea mea din cartier, se rupsese ceva, ceva care nu s-a mai putut reface niciodată. După armată, am hotărât să iau inţiativa şi să creez eu ceva, măcar aproape de ce a fost, cu posibilităţile pe care le aveam. Pe de o parte, am început să-l învăţ chitara pe fratele meu, Gelu, pe de altă parte am început să cunosc alţi oameni din oraş care mă invitau la diverse chefuri unde, inevitabil, se mai şi cânta la chitară, chiar dacă mai erau şi alţii care nu înţelegeau de ce ne place aşa ceva şi se supărau când, cântând la chitară într-o cameră, mai toate fetele renunţau la dans ca să vină să asculte...cred că atunci a fost începutul invidiei pe care semenii mei bărbaţi, au dezvoltat-o pe măsura timpului... (zâmbeşte).
După revoluţie, multe s-au schimbat. Evoluând şi la chitară, am început să merg şi la festivaluri de folk şi, la un astfel de festival, unde am mers împreună cu fratele meu, în februarie 1992, am cunoscut alţi tineri, giurgiuveni ca noi, şi ne-am înţeles atât de bine încât am hotărât să rămânem împreună sub un singur nume...«Simbioze», care, două luni mai târziu, (aprilie), s-a transformat în Karma!
Câţi tineri s-au alăturat, în timp, acestui demers muzical, cultural, turistic?
Tică Lumânare: Destul de mulţi...Muzica folk şi chitara au făcut să fiu cumva în centrul atenţiei cam pe unde mergeam, astfel că, în timp ce eram chemat la diverse întâlniri pe acasă pe la prieteni, am strâns în jurul meu mai mulţi tineri şi prin excursiile pe care le organizam ca ghid BTT, excursii în care, inevitabil, deliciul era chitara, atât în autocar, cât şi la locul de cazare, uneori chiar şi pe stradă. Aşa am ajuns să mă trezesc liderul unui grup de prieteni cu care ieşeam în oraş, mergeam la colindat, ne strângeam pe la unii dintre noi acasă şi, mai apoi, i-am convins să meargă şi cu mine la munte, continuând, cumva, călătoriile clubului de turism Vlăsia, de la BTT, care, după revoluţie, s-a destrămat încet, dar sigur. În acest grup mai mare i-am adus în 1992 şi pe colegii din Karma (trei), doi dintre ei fiind, oarecum, străini de ce se întâmpla în oraş pentru că, deşi giurgiuveni, tocmai ce terminaseră Liceul Sanitar din Târgovişte. S-a format, astfel, în jurul meu, un grup foarte fain cu care, pe unde mergeam peste tot - la mare, la munte, la chefuri, etc - eram nedespărţiţi şi ne simţeam extraordinar. Pentru că de la fostul club Vlăsia nu mai eram decât doi, iar BTT-ul nici nu mai exista, am adunat gaşca pe 25 mai la o şedinţă la care am hotărât să schimb numele grupului în Amurg, amurgul fiind pentru mine poate cel mai frumos fenomen natural, care întotdeauna mi-a creat o stare aparte, greu de explicat în cuvinte... Odată cu aducerea colegilor de folk în gaşca mea şi schimbarea numelui în Amurg, Karma a devenit un fel de nucleu în jurul căruia s-au strâns, mai apoi, pe măsura renumelui nostru în ţară, şi mulţi tineri de la alte cluburi turistice, începând cu Bucureştiul şi continuând cu Câmpina, Feteşti, Caracal, Galaţi, Olteniţa, Năvodari şi altele. Nu m-am gândit niciodată să ţin o evidenţă a numărului lor, ştiu doar că, uneori, mergeam şi 30 la concursuri sau simple ieşiri împreună, aşa cum, spre exemplu, deveniseră obişnuite ieşirile noastre la mare de 1 mai. În timp însă, prin Karma au trecut 12 tineri, iar prin Amurg ...cred că în jur de 100! Ceea ce mi se pare însă mult mai important decât numărul este calitatea! Gaşca lui Amurg, aşa cum ne spuneam noi (club sună prea oficial şi organizat pentru noi), ajunsese cunoscută pentru muzica sa şi atmosfera pe care o crea în jurul său, făcând, aproape de fiecare dată, şi pe ceilalţi din jur să se strângă în jurul lor. Există chiar şi un cântec cu acest nume, care ne defineşte. Una din calităţile de bază a grupului fiind uniunea, «Gaşca lui Amurg» fiind tot timpul, indiferent de loc şi împrejurare, ÎMPREUNĂ! Dacă, personal, am avut sau nu meritul acesta, rămâne de judecat, ce pot spune eu sigur, este că în Amurg, am impus tacit o lege nescrisă şi mutuală, nu se vorbea urât, nu se înjura, ne respectam între noi şi mai era ceva ce mulţi şi-au dat seama mai târziu, existau foarte puţini fumători, în special fete! Pletele erau o altă caracteristică a Amurgului, influenţaţi fiind şi de tendinţa către muzica rock a unei părţi din folkul nostru, pe lângă influenţa Cenaclului Flacăra sau stilul country.
Cum vezi Karma şi Amurg peste 24 ani?
Tică Lumânare: Pentru a putea privi către viitorul îndepărtat, 24 ani înseamnă aproape un sfert de veac, ar trebui să conştientizăm puţin trecutul, dar mai ales prezentul. În urmă cu aproape 15 ani, după ce organizasem 5 lire şi 3 trofee (unul chiar în Valea Cerbului-Buşteni), găsisem un sediu pentru club la Casa de cultură şi multe altele, din anumite motive, am renunţat să mai conduc Amurgul şi am lăsat liber oricui ar fi dorit şi s-ar fi crezut în stare să o facă. Ce s-a întâmplat după? Amurgul a încetat să mai existe şi gaşca s-a destrămat, aşa cum se destrămase şi gaşca din cartier după plecarea mea în armată. În 2002, când Amurgul împlinea 10 ani, am decis că e păcat să nu marcăm cu nimic evenimentul jubiliar, aşa că am organizat două evenimente într-unul singur, spectacolul aniversar “Amurg 10 ani”, dar şi un altul, mult mai important, chiar definitoriu pentru Amurg şi Karma, în acelaşi timp, lansarea albumului audio «Fiii Amurgului», cu cele mai cunoscute cântece ale clubului, compuse de mine şi Adrian Sebe, colegul din Karma. Am reuşit să fac singur acest album, chiar şi în studio, la înregistrarea vocilor, am fost singur, pentru că bunul meu coleg şi prieten a uitat să vină, deşi, doar cu o zi înainte, stabilisem ora. Cam atât despre Amurg până acum, când, la 24 ani, am hotărât, din nou, că ar merita să fac ceva în amintirea celor mai frumoşi ani din viaţa noastră şi a prieteniilor care s-au legat atunci şi care au avut un aer aparte faţă de tot ce astăzi se întâmplă. Ce a ieşit, din nou îi las pe alţii să judece...dacă nu au fost prezenţi, măcar din albumul video pe care bunul meu prieten de suflet şi un om de excepţie, Luca Nistor, şi el cândva în Amurg, m-a ajutat să-l realizez. Dacă vorbim de Karma... la finele anului ‘95, am avut norocul să cunosc unul alt om de excepţie din viaţa mea, Ghinea Nicolae, care m-a sponsorizat să realizez primele două albume «Când lumina va veni» şi «Sfinte cântece-ngheţate» (colinde laice), înregistrări fără de care nu se putea intra pe posturile radio şi tv. Felix Crainicu, pe atunci DJ la Radio 21, a fost omul care, iubindu-ne pe noi şi muzica noastră, ne-a ajutat cel mai mult în promovarea noastră pe radio, dovadă stând nopţile întregi de cântat şi povestit. Au urmat emisiuni, atât la alte posturi radio, cât şi tv, locale şi naţionale, dar şi şansa de a cânta în Cenaclul «Totuşi iubirea» (fost Flacăra). Invitaţii la festivaluri de folk, premii câştigate...Când în anul 2003 am decis că este cazul să ne înregistrăm şi noi Marca «Karma» la OSIM, pentru a nu avea probleme pe viitor, nu am găsit sprijin la colegii mei de trupă şi, pentru că aveam deja trei albume pentru care muncisem şi riscam să fie interzise de cineva odată cu numele, am găsit singur resursele necesare să înregistrez numele. Culmea, coincidenţă sau nu, anul următor cineva apare pe piaţa muzicală cu acelaşi nume – Karma şi sunt obligat să iau măsuri. Am apelat la colegul meu care era jurist şi avea sora avocat şi un cumnat procuror, să mă ajute într-un fel, ca membru al trupei direct implicat şi interesat. Mi-a spus că nu se poate amesteca în aşa ceva...!!! Rezultatul, am pierdut şansa de a intra în penal, iar în civil am pierdut, după un an de încercări, ajutat fiind de un avocat, un om de excepţie, care îmi era fan şi, ulterior, mi-a devenit bun prieten.
Altfel... activitate intensă în toată ţara, până până în urmă cu 6 ani, când am hotărât că am făcut destul pentru alţii şi este cazul, după atâta timp, să am grijă şi de mine...Prin urmare, Karma nu a mai avut decât 2-3 concerte şi, din această cauză, lumea a început să se întrebe dacă mai existăm...tot până acum, când am organizat ambele aniversări într-un mare eveniment, care a adus peste 200 de oameni, prieteni vechi şi noi, din toată ţara... chiar şi din Austria. Cum aş putea vedea eu Karma şi Amurg peste alţi 24 ani? Cred că va las din nou să judecaţi singuri ...
Câteva gânduri la ceas aniversar: Karma şi Amurg 24 de ani...
Tică Lumânare: Nu sunt căsătorit şi nu am copii, însă Karma, Amurg şi Karma Junior (grupul de copii), au fost şi vor rămâne copiii mei de care sunt extrem de mândru pentru că am realizat cu «ei» atât de mult şi atât de bine în 10-15 ani, încât, poate alţii, într-o viaţă nu ar putea! Pe lângă realizările materiale, palpabile... albume (6), filmări, înregistrări, cărţi etc...rămân clipele de neuitat care au marcat tinereţea mea, dar şi a tuturor celorlalţi cu care am intrat în contact într-un fel sau altul. Dacă am fost un model sau nu pentru alţi tineri, asta nu pot şti, probabil că da... pot spune însă că, oricând vor dori, vor avea ce să vadă şi să asculte...
