Pe parcursul majorității săptămânii trecute, principalele canale de știri franceze au difuzat în prim-plan imagini familiare, dar totuși înspăimântătoare pentru publicul francez. Imaginile prezintă coșuri de gunoi în flăcări, mașini răsturnate, bande de tineri mascați care provoacă poliția și aruncă cu proiectile înspre aceasta — artificii și cocktailuri Molotov —, precum și atacuri asupra pompierilor. Poliția, echipată cu armuri grele de intervenție și scuturi, a încărcat mulțimile de tineri. A folosit nu doar gaze lacrimogene, ci și „flash-balls”, gloanțe de cauciuc care constituie o armă „mai puțin letală”, dar care, cu toate acestea, are un efect puternic de imobilizare. În plus, polițiștii au lovit fără discriminare capetele protestatarilor cu bastoane, conform Unherd.
La prima vedere, nu este nimic nou aici: după aproximativ un deceniu de violențe stradale, de la demonstrațiile „Gilet Jaunes” până la recentele proteste împotriva reformei pensiilor, trecând pe parcurs și prin revoltele din 2023 împotriva uciderii de către poliție a unui tânăr nord-african într-o suburbie a Parisului, publicul francez s-a obișnuit acum cu scene care, în orice altă țară, ar arăta ca niște instantanee dintr-o zonă de război.
Totuși, ceea ce a fost cu adevărat șocant este caracterul brutal al violenței din partea tinerilor. În special la Paris, o tânără polițistă stagiară, singură, a fost urmărită, împiedicată și apoi bătută la pământ de o bandă de tineri. În Belfort, un oraș din nord-estul Franței, un ofițer în civil a fost aproape ucis de o „mulțime înfuriată” — așa cum a fost numită de presă — formată din adolescenți cu glugă, care l-au imobilizat la pământ și l-au lovit repetat cu picioarele în cap. Iar în Marsilia, o tânără aflată într-o stație de autobuz a fost stropită în față cu un aruncător de flăcări improvizat, mânuit de un puști care râdea.
La fel de înspăimântător este modul straniu, aproape de neînțeles, în care violența, care a izbucnit în fața școlilor din toată Franța, de la Lille la Marsilia, a apărut aparent din senin. Până în prezent, peste 1.000 de școli secundare s-au „mobilizat”, ceea ce înseamnă greve ale elevilor, baricade și incendii în clădirile școlare. Repararea pagubelor va costa milioane de euro. Au fost efectuate peste 3.000 de arestări, în principal ale tinerilor.
Tulburările au început la sfârșitul lunii septembrie, luând forma unei serii de proteste rezonabile ale elevilor din regiunea Parisului. Aceștia au denunțat starea degradată a sistemului educațional francez, formulând plângeri legitime cu privire la orarele prost organizate, lipsa profesorilor și clădirile dărăpănate, aflate într-o stare de degradare în stil sovietic: înghețate iarna și insuportabil de calde în timpul valurilor de căldură din vară. Nu doar elevii, ci și profesorii s-au plâns de aceste condiții.
Prietena mea Laurence a predat științe în diverse școli pariziene în ultimii 10 ani și mărturisește că nu a văzut niciodată condiții atât de proaste sau elevi atât de furioși. „Este ca și cum guvernul ne-ar disprețui în mod activ”, a spus ea.
Furia elevilor s-a îndreptat și asupra „Parcoursup”, un sistem online care, în 2018, a înlocuit vechiul sistem de înscriere la universitate. Parcoursup le oferă elevilor posibilitatea de a-și depune dosarele la mult mai multe universități decât înainte și permite universităților să claseze dosarele în funcție de meritul perceput, în loc să le aloce prin tragere la sorți, așa cum se întâmpla cu sistemul anterior. Însă criteriile de clasificare sunt opace, stânga susținând că acesta favorizează elevii din familii mai înstărite, că Franța nu este o adevărată meritocrație și că aceasta reprezintă un atac la adresa conceptului fundamental de „egalitate”.
Acesta a fost unul dintre sloganurile de mobilizare ale partidului de stânga radicală La France Insoumise (LFI), condus de Jean-Luc Mélenchon. Partidul este cel mai apropiat adversar al Rassemblement National (RN), condus de Marine Le Pen, care se află în prezent în fruntea sondajelor pentru alegerile prezidențiale de anul viitor. LFI curtează de ani de zile elevii și profesorii, cu strategiile sale de investiții suplimentare și de reformare a politicilor universitare, deschizând în mod controversat universitățile de elită către studenții defavorizați din punct de vedere educațional. Însă aceasta este prima dată când guvernul Macron a indicat în mod explicit rolul LFI în instigarea deliberată a subversiunii. Cel puțin aceasta a fost opinia prim-ministrului, Sébastien Lecornu, care, în timp ce a convocat o ședință de criză a Cabinetului vinerea trecută, l-a acuzat direct pe Mélenchon, afirmând că „LFI și reprezentanții săi de extremă stânga se află la originea acestei mișcări”.
Acuzația sa a fost susținută de imaginea primarului din Saint-Denis, membru al LFI, Bally Bagayoko, care sărbătorea și dansa în fața clădirii în flăcări a Liceului Paul Eluard. De asemenea, activistul LFI Ritchy Thibault a lansat apeluri „să mărșăluim spre Palatul Élysée și să-l dăm foc”. Serviciile de informații ale poliției au dedicat, de asemenea, mult timp urmăririi pregătirilor pentru tulburări pe rețelele sociale încă de la începutul lunii septembrie, remarcând, printre îndemnurile la „acțiune armată”, limbajul extremei stângi — în special „sfârșitul democrației neoliberale”, „perturbarea ordinii sociale”, „provocarea violenței de stat”.
„Obiectivul general al lui Mélenchon este unul revoluționar: crearea unei Franțe pentru secolul XXI, una construită din noua sa a doua și a treia generație de imigranți.”
Mélenchon a fost, ca întotdeauna, schimbător, jucând pe ambele părți în același timp. El a chemat astăzi la o „marș al păcii”, cu elevi, profesori și părinți, uniți prin purtarea de pălării sau șepci albe, adunându-se pentru a-și arăta dezgustul față de guvern. În același timp, retorica LFI susține că, în toate formele sale, de la educația precară la brutalitatea poliției, „violența statului nu este legitimă”. Elevii au dreptul, spune Mélenchon, ba chiar datoria, „să se răzbune”. El i-a denunțat public atât pe Lecornu, cât și pe Valérie Pécresse, președinta centristă a regiunii Île-de-France, care a vrut să-i perceapă administrației lui Bagayoko 100.000 de euro pentru pagubele cauzate, calificându-i drept „rasisti”, aducând aceeași acuzație și canalului de știri BFMTV, care a difuzat unele dintre cele mai crude imagini. Actuala structură democratică a Franței, spune Mélenchon, este încărcată de „privilegiul albilor” și face parte dintr-un „prezent deja depășit”. El face apel la o „revoluție cetățenească”, impulsionată de „forța numerică” și condusă de noile generații postcoloniale care vor veni. (Franța are deja 7,6 milioane de imigranți de a doua generație cu vârsta de până la 30 de ani.)
Nu este de mirare că protestele studențești sunt acum asociate cu Gaza, steagurile palestiniene sunt peste tot și se lansează apeluri pentru o „A Șasea Republică” — ceea ce ar însemna, de fapt, rescrierea actualei constituții — și pentru „o Nouă Franță”. Obiectivul general al lui Mélenchon este unul revoluționar: crearea unei Franțe pentru secolul XXI, una construită pe baza noilor sale generații de imigranți de a doua și a treia generație. Scopul nu este asimilarea într-o ordine veche, ci distrugerea ei completă.
Poliția s-a străduit să țină sub control revoltații. (Ed Jones/AFP/Getty)
Toate acestea riscă să se întoarcă împotriva lui Mélenchon. Acum doi ani, ministrul Justiției, Gérald Darmanin, a descris strategia generală a LFI drept „bordelisation” — un cuvânt greu de tradus, dar care, în argou, înseamnă aproximativ „a crea haos în mod deliberat”. Mai recent, Bruno Retailleau, fost ministru de Interne și candidat la președinție pentru 2027, a descris LFI drept „un partid absolut sedicios, fascinat de violență” și a cerut o dezbatere privind interzicerea LFI. Răspunsul viclean și sarcastic al lui Mélenchon la adresa lui Retailleau a fost că acest lucru era „absurd” și că niciun document al LFI nu putea fi asociat cu tulburările recente, cu excepția cazului în care el le-ar fi incitat „prin telepatie”.
Mélenchon este inteligent, dar subestimează totuși măsura în care conservatorismul, în sens politic sau pur și simplu social, rămâne o forță de care trebuie să se țină seama în „Vechea Franță” — care încă reprezintă majoritatea populației franceze. Prin strategia sa de perturbare organizată, Mélenchon joacă în mod evident, încă o dată, în favoarea lui Le Pen, a cărei agendă este opusă celei a lui Mélenchon. Un sondaj recent publicat în ziarul Le Figaro a arătat că 78% dintre francezi considerau că LFI este „agresiv”, iar 70% îi considerau în mod activ „periculoși”.
Precedentul pentru toată această violență și rebeliune este, desigur, aproape-revoluția din 1968, care rămâne un meme nostalgic pentru vechii stângiști.
Studenții și elevii care s-au revoltat au înfuriat atât de mult generațiile mai în vârstă, încât acestea au adus efectiv la putere guverne de dreapta până în 1982.
Însă secolul XXI prezintă un peisaj politic cu totul diferit în Franța, modelat de tensiuni legate de rasă, religie și identitate etnică la fel de mult sau chiar mai mult decât de visurile neomarxiste de revoluție prețuite de LFI. De aceea, Le Pen se bucură, de asemenea, de un număr substanțial de voturi din partea tinerilor, care se ridică la nivelul LFI sau chiar îl depășește – o tineret care preferă ordinea și disciplina în locul anarhiei. Am participat la suficiente mitinguri ale RN de-a lungul anilor pentru a observa cum Jordan Bardella, tânărul și chipeșul protejat al lui Le Pen și președinte al RN, este întâmpinat cu o adulație demnă de o vedetă pop atunci când se adresează unui public tânăr, adesea la modă și bine informat. Suntem foarte departe de brutele fasciste din vremurile de odinioară ale Frontului Național, predecesorul actualului RN.
Le Pen a apărut acum la televiziunea națională, acuzându-l pe Mélenchon că stârnește tulburări în școli. Soluția ei, ocolind problema imigranților, constă în noi legi, mai stricte, pentru a-i pedepsi pe așa-numiții „casseurs” — cei mai distructivi dintre revoltați.
Nimic din toate acestea nu-l oprește pe Mélenchon să invoce spectrul „fascismului” atunci când vorbește despre adversarii săi, în special despre Le Pen și RN. Cu cât face acest lucru mai des, cu atât chiar și centristii și cei de dreapta, care în mod normal se opun lui Le Pen, înțeleg tot mai bine analiza ei asupra situației. Pe scurt, cu cât Mélenchon promovează mai intens strategia haosului, cu atât chiar și conservatorii mai moderați devin mai înverșunați, speriați de forțele care urmează să fie dezlănțuite și de felul în care ar putea arăta țara lor dacă Mélenchon ar ajunge vreodată la putere.
Ar fi o ironie crudă dacă LFI, partidul provocărilor insurecționale la adresa „ordinii burgheze”, s-ar dovedi a fi tocmai partidul care a deschis calea către o președinție a RN.
