Charlie Kirk nu era doar un militant conservator, ci și un adversar redutabil, unul care știa să provoace, să pună la încercare argumentele și să scoată din oameni ce aveau mai bun în gândire. Moartea sa violentă pe un campus american înseamnă nu doar sfârșitul unei vieți tinere și al unui tată de familie, ci și dispariția bucuriei rare de a dezbate cu cineva care nu-ți dădea dreptate. În locul acelei confruntări fertile de idei, rămâne acum tăcerea forțată a glonțului, scrie Emma Becker într-o tribuna în Le Figaro
Odată cu moartea lui Charlie Kirk, influent susținător al lui Trump, asasinat miercuri, conservatorii au pierdut o voce. Dar cei care îl urau au pierdut ceva și mai prețios: un adversar împotriva căruia să-și ascută spiritul critic, scrie autoarea într-un omagiu emoționant.
Îl plăceam mult pe Charlie Kirk. Nu mi-e teamă să o spun, deși poate ar trebui; e suficient să vezi reacțiile extatice de pe rețelele sociale. Se pare că a împușca în gât, în fața soției și a celor doi copii, un tânăr de 31 de ani, în timpul unei dezbateri pe un campus universitar, e considerat un progres notabil împotriva fascismului. Și apoi, atmosfera e clară: tot ce e de dreapta e, în mod automat, grețos. „Dacă Charlie Kirk n-ar fi fost o mizerie de dreapta, poate că nu s-ar fi ajuns aici”, notează o tânără democrată pe X. Așezați comod în fotoliile lor, unii scot din sertar vechea întrebare pseudo-filosofică din Mai ’68: trebuie oare tolerată intoleranța?
Îl plăceam mult pe Charlie Kirk pentru că era exact contrariul intoleranței. Indiferent dacă erai sau nu de acord cu el. Omul își făcuse o profesie din a merge în campusurile americane, după principiul cunoscut: iată opinia mea despre o chestiune, încercați să mi-o schimbați. El însuși nu făcuse studii superioare, iar una dintre temele lui preferate era să arate că universitatea americană – și datoriile imense pe care le presupune – este o înșelătorie; că pentru a te educa trebuie, înainte de toate, să citești, să asculți, să-ți exersezi spiritul critic, să-l confrunți cu al altora. Studenți și profesori stăteau la coadă ca să dezbată, adesea cu opinii radical opuse celor ale lui Kirk. Veneau pregătiți cu notițe, cifre, surse, cu dorința aprinsă de a-l contrazice, uneori cu nevoia de a fi provocați, alteori, mai rar, doar cu întrebări – întrebări la care Kirk încerca întotdeauna să răspundă.
Publicul din jur era mai gălăgios decât el, iar atunci când începea să huiduie, se vedea cum Charlie Kirk îi cerea să facă liniște, pentru a-i lăsa libertatea de a vorbi celui de la microfon. Kirk era sarcastic, dar niciodată răutăcios; combativ, dar nu nedrept; atașat de opiniile sale, dar mereu dispus să le pună sub semnul întrebării, dacă argumentele celuilalt meritau. Enervant, da, pentru că era strălucit și avea o replică tăioasă de copil obraznic. Îți dădea pofta de a nu fi de acord cu el. Și trebuie reamintit, într-o vreme în care toată lumea se simte ofensată, rănită sau amenințată: a nu fi de acord cu oameni inteligenți e o plăcere rafinată. Știm cu toții, asta este sarea relațiilor noastre, fie ele amoroase sau de prietenie. E sănătos să fim contraziși, pentru că ne antrenează spiritul critic și ne întărește legăturile. Până la urmă, ce merit există în a-i iubi pe cei care ne dau dreptate în toate? Aprobare oarbă nu înseamnă iubire. Este doar cultul de sine oglindit în celălalt.
Îl plăceam mult pe Charlie Kirk și mi-aș fi dorit să pot să nu fiu de acord cu el, față în față, mai ales pe tema avortului. Am urmărit destule dezbateri și niciodată n-am auzit pe cineva să-i spună că, în tabăra conservatoare, povara contracepției cade mereu pe umerii femeilor – de parcă nu bărbații ar fi cei care, fiziologic, ar putea fecunda cincizeci de femei pe zi. Și atunci, de ce nu discutăm mai serios despre contracepția masculină? De ce nu-i tragem mai mult la răspundere pe bărbați? De ce revenim mereu la un fel de „vină originară” a femeii, care ar trebui să fie garantul propriei purități, al căminului și al virtuții societății americane?
Sunt doborâtă de această înfrângere tragică a unui aspect al democrației: o lume în care, înainte de orice dezbatere, intri cu capul în umeri sperând ca niciun lunetist să nu pândească de pe un acoperiș, gata să tragă un glonț la primul dezacord.
Nu eram de acord cu toate ideile lui Charlie Kirk – iată „mărturisirea de pocăință” pe care trebuie s-o dai ca să nu fii automat încadrat în extrema dreaptă. Bucuria acelei dispute curate, unde accepți să fii convins dacă argumentele sunt bune, a devenit, se pare, de câțiva ani, un sport rezervat „dreptei”. Dacă asta înseamnă să fii de dreapta – să fii uluit că nu mai există alt răspuns la dezacord decât un glonț în gât – atunci poate chiar sunt de dreapta. Și poate nici nu-mi e rușine cu asta. Așa se face radicalizarea, pe bandă rulantă, fără efort: dacă îl aperi pe Charlie Kirk, înseamnă că subscrii la tot ce spunea el. Și ești etichetat fascist. Dacă omul ar fi fost democrat, cazul era clar: intolerabil, un atac la libertatea de expresie, s-ar fi auzit deja tropotul cizmelor și grohăitul bestiei imunde.
Sunt deja curioasă să văd cine va scrie despre Charlie Kirk și din ce colț al spectrului politic. Eu, care n-am altă „biserică” decât cea proprie – o capelă mică, ușor de strâns și de desfăcut oriunde găsesc bun-simț și dragoste de dezbatere –, sunt năucită. Năucită de moartea unui tânăr tată, desigur. Ar trebui să fii un monstru să nu fii. Sau să-ți pui opiniile politice atât de sus, peste orice umanitate, încât să ajungi să râzi de asta, orbit de concepte, vorbe frumoase și declarații pompoase – adică de goliciunea rece a unor exerciții intelectuale care nu angajează pe nimeni și nimic. Dar sunt doborâtă și de această înfrângere a democrației: o lume în care, înainte de orice dezbatere, te închizi în tine ca să nu fii împușcat pentru că îndrăznești să contrazici, este o lume pe care nu vreau s-o las copiilor mei. Și, mai degrabă decât să mă prefac că țin cu o tabără sau alta, prefer să-mi deschid gura, sperând că și alții vor face la fel.
Conservatorii au pierdut o voce, iar asta o știu. Dar cei care îl detestau pe Charlie Kirk și valorile sale au pierdut ceva mai prețios: un adversar împotriva căruia să-și ascută argumentele și spiritul critic. Dacă se bucură de asta, e semn că n-au înțeles nimic – iar căderea care ne așteaptă ne va surprinde pe toți.
