UE adoră să vorbească despre libertate. Nu trebuie decât să ne uităm la unul dintre comunicatele sale de presă recente, în care lansează ceva numit Scutul Democrației Europene, care promite să protejeze totul, de la „oameni liberi” la „alegeri libere” și – fiind vorba de Bruxelles – „o societate civilă vibrantă”. Toate acestea sunt lucruri admirabile, poate, cel puțin pe hârtie. În realitate, însă, Scutul Democrației este doar cea mai recentă viziune a lipsei de libertate: suprimarea disidenței și controlul discursului sub pretextul apărării democrației de interferențele străine și de știrile false, conform Unherd
Ca parte a Scutului Democrației, Comisia propune crearea unui Centru de monitorizare care să identifice și să elimine „conținutul fals” și „dezinformarea” de pe internet. După cum a declarat Henna Virkkunen, vicepreședinte executiv pentru securitate și democrație, Scutul va permite Europei să „răspundă mai rapid și mai eficient la manipularea informațiilor și la amenințările hibride”. Înaltul reprezentant al UE pentru politica externă și de securitate, Kaja Kallas, nu a ascuns natura anti-rusă a inițiativei: „asistăm la campanii, inclusiv din Rusia, concepute special pentru a polariza cetățenii noștri, a submina încrederea în instituțiile noastre și a polua politica în țările noastre”. ”
Termenul „independent” apare în mod repetat în comunicatul de presă. O nouă „rețea europeană independentă de verificatori de fapte” va fi înființată în toate limbile oficiale ale UE, în timp ce Observatorul European al Mediilor Digitale (EDMO), rețeaua emblematică a UE de „verificare a faptelor”, finanțată cu aproape 30 de milioane de euro, va dobândi noi competențe analitice „independente” pentru a monitoriza alegerile și situațiile de criză. Dar, nu uitați, independența la Bruxelles se traduce prin dependența financiară de Comisie. Într-adevăr, pentru a garanta această „independență”, Comisia promite finanțare generoasă pentru ONG-urile și mass-media „independente”.
Scutul democrației se bazează pe recentul Act privind serviciile digitale (DSA), cea mai amplă reglementare a internetului implementată vreodată în Europa. În teorie, aceste inițiative sunt menite să protejeze democrația; în practică, ele fac exact opusul. Scopul lor nu este „combaterea dezinformării”, așa cum se pretinde, ci mai degrabă controlul narativului într-un moment în care elitele politice europene se confruntă cu un nivel fără precedent de neîncredere din partea publicului, prin centralizarea controlului asupra fluxului de informații și impunerea unei singure „adevăruri” definite de Bruxelles. Pe scurt, Comisia Europeană construiește o mașinărie de cenzură la nivel continental.
Așa cum a afirmat recent un diplomat al UE, într-un stil cu adevărat orwellian: „Libertatea de exprimare rămâne pentru toată lumea. În același timp, însă, cetățenii trebuie să fie liberi de interferențe”. Dar cine decide ce constituie „interferență”? Cine determină ce este „adevărat” și ce este „fals”? Aceleași instituții și mass-media corporatiste care s-au angajat în mod repetat în propagarea fricii și dezinformării. Cu doar câteva săptămâni în urmă, Ursula von der Leyen a afirmat că sistemul GPS al avionului său a fost bruiat de Rusia – o acuzație rapid demontată de analiști. Între timp, BBC, adesea considerată un model de integritate jurnalistică, a fost recent surprinsă editând imagini dintr-un discurs al lui Donald Trump pentru a-l face să pară mai extrem.
UE pretinde că protejează cetățenii de „falsuri”, dar pe ce bază democratică sau morală își asumă Comisia autoritatea de a decide ce este adevărat, mai ales când este clar că însăși establishmentul politic și media al UE se angajează în mod regulat în dezinformare și propagandă? Mai mult, atunci când așa-numiții verificatori independenți de fapte sunt selectați și finanțați de însăși Comisia, rezultatul este un cerc vicios: UE finanțează instituții care apoi „verifică” și amplifică propriile narațiuni ale UE. Scutul Democrației, la fel ca predecesorii săi, instituționalizează astfel puterea de a defini realitatea însăși.
Într-o serie de rapoarte, am arătat că Uniunea Europeană operează deja un vast aparat de propagandă și cenzură care acoperă toate nivelurile societății civile – ONG-uri, grupuri de reflecție, mass-media și chiar mediul academic. Piatra de temelie a acestui sistem este o rețea de programe finanțate de UE – în special CERV (Cetățeni, Egalitate, Drepturi și Valori), Europa Creativă și inițiativa Jean Monnet – care canalizează colectiv miliarde de euro către organizații care sunt, în teorie, „independente”, dar care, de fapt, sunt profund implicate în mașinăria de la Bruxelles.
Numai prin programul CERV – care se mândrește cu un buget de aproape 2 miliarde de euro pentru perioada 2021-2027 – peste 3.000 de ONG-uri au primit finanțare pentru a realiza peste 1.000 de proiecte. Oficial, aceste fonduri promovează „valorile europene”. În practică, ele finanțează activismul progresist și pro-UE: ideologia de gen, multiculturalismul, antinaționalismul și „combaterii euroscepticismului”. Multe proiecte sunt concepute în mod explicit pentru a „crește încrederea în UE” sau pentru a „contracara discursurile anti-UE”. Între timp, ONG-urile din Europa Centrală și de Est sunt finanțate generos pentru a „combate discursurile autocratice” și pentru a „contesta euroscepticismul”, vizând adesea în mod direct guvernele din Polonia (sub executivul anterior) sau Ungaria – strategii de influență externă similare celor asociate istoric cu agenții precum USAID.
Rezultatul este o pseudo-societate civilă – o rețea de actori nominal „de bază” care funcționează ca reprezentanți ai Comisiei, amplificând agenda acesteia și creând iluzia sprijinului popular pentru politicile sale.
Același model se aplică și mass-mediei. Cercetările mele au arătat că UE alocă anual cel puțin 80 de milioane de euro direct ziarelor, posturilor de televiziune, agențiilor de știri și „parteneriatelor jurnalistice” – suma totală ajungând la aproape 1 miliard de euro în ultimul deceniu. Programe precum IMREG (Măsuri de informare pentru politica de coeziune) au plătit mass-media pentru a publica articole care laudă fondurile de coeziune ale UE, în unele cazuri fără a dezvălui măcar că conținutul a fost finanțat de UE. Comisia numește acest lucru „sensibilizare”. În orice alt context, ar fi numit publicitate ascunsă sau propagandă.
Mașina de propagandă a UE se extinde și în mediul academic. Prin programul Jean Monnet, Comisia alocă aproximativ 25 de milioane de euro pe an universităților și institutelor de cercetare din întreaga lume, finanțând peste 1.500 de catedre Jean Monnet în 700 de instituții. Scopul nu este de a sprijini cercetarea independentă, ci de a încorpora ideologia pro-UE în învățământul superior. Documentele oficiale precizează în mod explicit că beneficiarii trebuie să acționeze ca „ambasadori ai Uniunii Europene” și „agenți de sensibilizare” care colaborează cu mass-media și ONG-urile. Academia a fost transformată efectiv într-un instrument ideologic.
Cu Scutul Democrației, Comisia intenționează acum să extindă considerabil acest mecanism. Ea propune nu numai să înființeze ceea ce echivalează cu un Minister al Adevărului de facto, ci și să injecteze și mai mulți bani în ONG-uri, mass-media „independente” și rețele de verificare a faptelor, însărcinate cu promovarea „valorilor europene”. Von der Leyen cumpără, de fapt, consensul – și folosește banii cetățenilor pentru a face acest lucru – prăbușind granițele dintre superstatul european, mass-media, societatea civilă și mediul academic.
„Dotarea Comisiei cu propriul aparat de informații ar marca încă o etapă importantă în transformarea Europei într-un colos tehnocrat și autoritar.”
Și dacă obiectivul UE ar fi doar acela de a manipula narațiunile, acest lucru ar fi deja suficient de alarmant. Dar modelul actual indică o interferență directă în procesele electorale. Am văzut deja acest lucru în țări precum România și Moldova, unde elitele locale – cu sprijinul deschis sau tacit al Bruxelles-ului – au invocat spectrul „interferenței rusești” (fără a furniza prea multe dovezi) pentru a justifica manipularea flagrantă a alegerilor interne. În România, autoritățile au anulat alegerile și au interzis candidatul populist principal să candideze. În Moldova, autoritățile pro-UE au folosit „motive de securitate” pentru a împiedica expatriații pro-ruși să voteze. Protejarea democrației devine astfel pretextul pentru suspendarea acesteia, chiar dacă Scutul Democrației prevede în mod explicit consolidarea Rețelei europene de cooperare pentru alegeri și, în mod amenințător, promovarea „schimburilor sistematice privind integritatea proceselor electorale”.
Apetitul Comisiei pentru control nu se limitează la informații și alegeri. Ursula von der Leyen a inițiat recent și crearea unei noi unități de informații sub autoritatea directă a Comisiei Europene. Obiectivul, potrivit Financial Times, este de a unifica datele de informații din statele membre și de a „îmbunătăți capacitatea UE de a detecta și de a răspunde la amenințări”. Planul prevede crearea eventuală a unui serviciu european de cooperare în domeniul informațiilor, practic o agenție supranațională care ar funcționa alături de serviciile naționale de informații. Oficial, aceasta ar spori „autonomia strategică”. În practică, ar funcționa probabil ca o filială a NATO și, prin extensie, a CIA, mai ales că aceeași propunere solicită în mod explicit „consolidarea cooperării UE-NATO”.
Aceasta indică o tendință îngrijorătoare mai largă de centralizare a puterii în mâinile Comisiei – și ale lui von der Leyen personal. În mod firesc, mulți observatori consideră că perspectiva de a-i oferi „împărătesei Ursula” o armată de spioni supranaționali – care să funcționeze fără supravegherea parlamentelor naționale – este profund tulburătoare. Acordarea unui aparat de informații propriu unei instituții nealese și opace, precum Comisia, ar marca încă o etapă importantă în transformarea Europei într-un colos tehnocratic autoritar – unul care nu supraveghează dușmanii străini, ci proprii cetățeni.
În acest context, Scutul Democrației pare a fi nimic mai mult decât un instrument de instituționalizare a unui regim de control al discursului și al narațiunii. Scopul său este de a controla discursul online în conformitate cu definiții vagi și încărcate politic ale „dezinformării”; de a obliga platformele, jurnaliștii, academicienii și cetățenii să se conformeze unei viziuni înguste asupra lumii, aprobată de Comisie; și de a reduce la tăcere disidența în numele „luptei împotriva interferențelor străine”. Cu toate acestea, devine din ce în ce mai clar că adevărata luptă împotriva democrației nu este dusă de Moscova sau Beijing, ci din interior, de către instituțiile care pretind că o apără.
