Există încă multe incertitudini cu privire la rezultatul final al războiului din Ucraina. Pe câmpul de luptă diplomatic, planuri de pace concurente (28 de puncte? 19 puncte? Crimeea inclusă? Crimeea exclusă?) au circulat încoace și încolo între capitale. Între timp, în zona de război reală, armata rusă continuă să lanseze drone militare și rachete asupra orașelor ucrainene, iar cadavrele continuă să se adune de ambele părți în luptele stradale aprige, fără ca sfârșitul să fie previzibil, conform European Conservative
Cu toate acestea, un rezultat indirect al acestui conflict sângeros ar trebui să fie deja destul de clar. Liderii Uniunii Europene și aliații lor britanici – pe care i-am putea numi colectiv Marea Europă – au pierdut războiul politic pentru Ucraina. Pretenția UE de a fi un actor global major în lumea modernă a fost demascată ca fiind fantezia unui pretendent îmbătrânit.
Nu pentru prima dată, președintele Donald a fost cel care a spulberat visurile globaliste ale Europei. Președintele SUA a prezentat aliaților săi europeni acordul de pace propus cu Rusia, aproape fără avertisment. Când o delegație americană s-a întâlnit cu ucrainenii la Geneva, oficialii europeni au fost lăsați în fundalul fotografiilor, dacă nu chiar afară, pe coridor.
Între timp, liderii Marii Europe se adunau în îndepărtata Africa de Sud, dedându-se la un exercițiu de gândire optimistă cu privire la rolul lor important. Ei au anunțat că propunerea Trump-Putin „necesită îmbunătățiri”, ca și cum ar fi fost profesori care țineau prelegeri unor elevi ignoranți.
Politico, revista internă a elitelor de la Bruxelles, încearcă să sublinieze semnificația acestei mascarade europene. A citat afirmația unui lider al UE potrivit căreia o Europă puternică „va ocupa un loc” la masa negocierilor, în loc să aștepte să i se ofere unul. A susținut insistența președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, exprimată într-un mesaj video, potrivit căreia „rolul central al Uniunii Europene în asigurarea păcii pentru Ucraina trebuie să se reflecte pe deplin”.
Site-ul web Euractiv a adoptat însă un ton mai realist. Acesta a raportat că, parcă pentru a sublinia „neputința” UE, președinta „a intervenit din Africa de Sud cu ceea ce părea mai degrabă un videoclip de ostatic decât o diplomație serioasă”. În ceea ce privește declarația îndrăzneață a lui von der Leyen cu privire la „rolul central” al UE în orice negocieri ucrainene, s-a concluzionat că „din păcate, dorința nu va face ca acest lucru să se întâmple”.
Într-adevăr, nu se va întâmpla. Realitatea este că Marea Europă nu a putut face mai mult decât să adauge câteva sugestii în marginea discuțiilor pe care președintele Trump le poartă cu Rusia și Ucraina. Chiar și ideea de a aduce regimul lui Vladimir Putin la masa negocierilor a fost posibilă doar datorită amenințării lui Trump de a impune sancțiuni petroliere stricte la nivel global asupra Rusiei, care părea să dea rezultate mai rapide decât toate amenințările UE de la începutul războiului, în februarie 2022.
Desigur, rămâne departe de a fi sigur că inițiativele lui Trump vor duce la o pace durabilă. Concesii teritoriale cerute Ucrainei, deși se bazează pe recunoașterea stării reale a războiului, vor fi, în mod firesc, greu de acceptat pentru oamenii care au sacrificat atât de mult în aproape patru ani de luptă pentru suveranitatea lor.
Dar orice ar urma în Ucraina, este clar că UE nu va fi „centrală” în luarea deciziilor. Marea Europă s-a prezentat ca apărător al Ucrainei de la începutul războiului, fără a lua însă măsuri decisive.
UE încă nu poate ajunge la un acord cu privire la ce să facă cu activele rusești confiscate la care Ucraina dorește să aibă acces. Când trecem de la chestiuni contabile la acțiuni militare, adevărata impotență a Marii Europe este demonstrată de farsa „Coaliției celor dispuși”.
Condusă, presupunem, de președintele francez Macron și de premierul britanic Starmer, care sunt mult mai fericiți să pozeze pe scena internațională decât să înfrunte alegătorii ostili din țara lor, această forță inexistentă nu s-a dovedit dispusă sau capabilă să apere niciun centimetru din teritoriul ucrainean. Rămâne impresia că președinta von der Leyen și restul vorbitorilor duri din UE sunt dispuși să stea deoparte și să lupte până la ultimul ucrainean.
Este vorba despre mai mult decât conflictul ucrainean. Viitorul relațiilor dintre SUA și UE și locul Europei în lume sunt în balanță.
Relația specială dintre America și Europa în cadrul alianței occidentale a arătat întotdeauna mai bine pe hârtie decât în realitate. Occidentul a putut rămâne unit sub conducerea SUA în timpul Războiului Rece, deoarece exista o convergență clară a intereselor în fața Uniunii Sovietice.
Cu toate acestea, de la sfârșitul Războiului Rece, acum 35 de ani, tensiunile dintre SUA și Europa au ieșit la suprafață. Acest proces s-a accelerat în era Trump. Președintele populist al SUA a respins politicile globaliste din ultimele decenii și a reafirmat centralitatea intereselor naționale prin viziunea sa asupra lumii „America First”.
Lumea poate vedea că masca Marii Europe a căzut. Pretensiile sale de a fi un actor global important, în timp ce, în realitate, se adăpostește sub umbrela militară a Americii, au fost complet demascate. Poziția Marii Europe nu mai poate fi menținută și îi face pe Macron și Starmer să pară ridicoli. Statele Unite nu mai sunt superputerea globală de necontestat de odinioară. Dar sunt încă suficient de puternice pentru a pune UE la locul ei.
Viitorul depinde de capacitatea Europei de a se organiza, de a face față noilor realități și de a înceta să mai trăiască în trecut. Acest lucru implică pregătirea pentru a se apăra. Franța și alte națiuni europene fac acum primii pași către reintroducerea unei forme de serviciu național.
Totuși, acest lucru nu face decât să sublinieze întrebarea ridicată de vicepreședintele american JD Vance la conferința de securitate de la München de la începutul acestui an: ce anume apără liderii Europei?
Elitele globaliste ale Marii Europe au petrecut decenii discreditând suveranitatea națională și democrația, libertatea, patriotismul și mândria față de istoria noastră. Au creat o situație în care o putere militară odată puternică, precum Marea Britanie, nu mai poate să-și apere propriile granițe împotriva imigranților ilegali care sosesc în bărci mici, darămite să apere granițele Ucrainei împotriva tancurilor rusești.
Acești lideri antinaționali nu pot acum să se transforme brusc în patrioti și să-i inspire pe tineri să se ridice și să lupte pentru națiunile lor. Cei care își imaginează că „mai multă Europă” este răspunsul, prin intermediul unei armate centralizate a UE, nu pot fi mai în eroare. Cine cred ei că va lupta pentru președinta nealeasă von der Leyen și legiunea ei de birocrați de la Bruxelles?
Nu, Europa are nevoie de noi lideri care să se angajeze să apere principiile fondatoare ale suveranității naționale și democrației, care să poată mobiliza popoarele lor la acțiune. Din fericire, astfel de lideri câștigă teren.
Trebuie să punem capăt vechiului elitism și pretențiilor globale ale Marii Europe și să inaugurăm o nouă eră a realismului și a unei Europe a națiunilor suverane, unite într-o alianță pentru valori comune. Și alături de poporul american, în apărarea civilizației occidentale. Cu toții avem mult de câștigat și prea mult de pierdut.
