Lidera populistă de dreapta merită o analiză atentă, dar oferă claritate în privința relațiilor dintre Rusia și Ucraina, precum și a Iranului, conform American Conservative.
Favorita în cursa prezidențială din Franța din 2027 — Marine Le Pen, din partidul de dreapta „Raliul Național” — și-a prezentat viziunile privind politica externă pe care susținătorii americani ai realismului și ai moderației le pot aproba, indiferent de părerea lor despre restul programului său.
Deși Raliul Național a fost marginalizat cu succes și ținut departe de putere în ultimele decenii, nu ar trebui să se considere de la sine înțeles că establishmentul politic francez va găsi o cale de a o împiedica pe Le Pen — ceea ce înseamnă că opiniile ei ar putea deveni cu siguranță politică de stat. Cele mai recente sondaje arată consolidarea avantajului său: potrivit Toluna-Harris Interactive, într-un tur de scrutin decisiv, ea ar obține 57% împotriva candidatului de centru (și fost prim-ministru în guvernul președintelui Emmanuel Macron) Édouard Philippe și un procent uluitor de 69% împotriva lui Jean-Luc Mélenchon, un agitator de extremă stânga.
Desigur, primăvara anului 2027, când vor avea loc alegerile, este încă departe. Soarta politică se poate schimba – așa cum încearcă să demonstreze recenta anchetă a publicației de stânga Mediapart privind vechile postări de pe rețelele sociale scrise de un adolescent pe nume Jordan Bardella, acum președinte al Raliului Național –, dar susținătorii Raliului Național consideră astfel de atacuri drept dovezi ale efortului cinic și sortit eșecului al establishmentului de a o discredita pe Le Pen.
Indiferent ce părere ați avea despre ea, cel puțin opiniile sale privind politica externă sunt coerente. În ceea ce privește Iranul, Le Pen — etichetată odată drept „aliată a lui Trump” — a oferit o evaluare mult mai clară decât Macron, cu echivocurile sale. „Ar trebui totuși să știm ce a vrut Trump să facă acolo”, a spus Le Pen. „Pentru că, deocamdată, încă nu știm ce a vrut să facă. Este clar că nu și-a atins obiectivele de război și pune întreaga planetă în flăcări.” În timp ce Macron tinde să-și nuanțeze criticile la adresa războiului lui Trump cu acuzații că Iranul a încercat să destabilizeze Orientul Mijlociu, Le Pen condamnă pur și simplu războiul pe motiv că este dăunător pentru poporul francez.
Ea a avertizat, de asemenea, cu privire la inflația globală „care va avea consecințe pentru toate popoarele” și a susținut că este „mai bine să convingem SUA să nu pornească un război împotriva unei țări și a unei civilizații antice, o țară complicată și, probabil, mult mai puternică decât și-a imaginat Donald Trump”.
Evenimentele au confirmat judecata lui Le Pen. O civilizație de 90 de milioane de oameni, cu o istorie de milenii, nu poate fi pur și simplu distrusă prin bombardamente, așa cum Trump (și Partidul Republican) învață, spre marea lor dezamăgire, în pragul unei campanii electorale dificile pentru alegerile de la jumătatea mandatului. Le Pen este perfect conștientă că poporul francez, la fel ca în alte părți, plătește prețul acestei aventuri.
În ceea ce privește Ucraina, Le Pen a fost la fel de directă, deși s-a distanțat de Macron într-un mod mult mai dramatic. Ea a avertizat că conflictul are doar două traiectorii posibile: „Fie NATO va fi atrasă în acest război, iar acesta va deveni al Treilea Război Mondial, fie vom asista la un război de o sută de ani.” Ea a solicitat organizarea unei conferințe majore de pace, a precizat clar că este dispusă să discute atât cu președintele rus Vladimir Putin, cât și cu președintele ucrainean Volodymyr Zelensky, și a insistat ca Germania, Polonia și Turcia să fie implicate în procesul de negociere.
Ea a mers chiar mai departe, promițând să oprească ajutorul militar francez acordat Ucrainei, pe motiv că Franța nu își poate permite să susțină volumul de asistență pe care Macron l-a autorizat. Aici va trebui să ofere explicații mai detaliate. O întrerupere generală a ajutorului nu este o politică serioasă dacă obiectivul este de a pune capăt războiului cât mai curând posibil — orice soluționare ar necesita consimțământul atât al Kievului, cât și al Moscovei.
Dar nici „sprijinirea Ucrainei atât timp cât va fi nevoie” nu poate funcționa fără un scenariu final clar definit, iar situația fiscală a Franței impune ca aceasta să nu rămână politica implicită. Negocierile cu toate părțile, inclusiv Rusia, nu ar trebui tratate ca o politică de conciliere sau o trădare. Orice încercare serioasă de a pune capăt războiului ar necesita ca Ucraina să facă compromisuri dureroase în ceea ce privește aspirațiile sale de aderare la NATO și integritatea teritorială, în timp ce Rusia ar trebui să facă, la rândul său, compromisuri privind garanții de securitate credibile pentru Ucraina sau, cel puțin, să dea undă verde Kievului pentru a-și reconstrui și menține o forță de descurajare militară convențională credibilă. Le Pen a identificat problema și și-a manifestat deschiderea față de elementele inevitabile ale soluției, dar trebuie încă să explice strategia.
Comparați acest lucru cu ceea ce oferă curentul dominant. Macron exagerează „amenințarea rusă” și aparentele atacuri hibride ale Moscovei împotriva Europei. Între timp, potrivit jurnalistului bine informat al Le Figaro, Georges Malbrunot, ofițerii serviciilor secrete franceze, deși recunosc amenințarea, consideră că Macron o exagerează. Scopul lui Macron, scrie Malbrunot, ar fi acela de a „orienta alegerile francezilor înaintea alegerilor prezidențiale, vizând-o pe Le Pen și pe Melenchon — cele două extreme care sunt îngăduitoare față de Rusia”.
În aceeași notă, rivalul de centru-dreapta al lui Le Pen, Edouard Philippe, a atacat-o, afirmând că „slăbirea Ucrainei, așa cum dorește Marine Le Pen, amenință securitatea Europei și a Franței. Voi face tot ce-mi stă în putință pentru a împiedica acest lucru”.
Apoi îl avem pe Gabriel Attal, protejatul lui Macron și un posibil succesor. El a ținut un discurs grandios la Reims, în care a făcut apel la „Statele Unite ale Europei”. Securitatea Europei, a spus el, este atacată de Rusia, economia sa de China, iar valorile sale de Statele Unite. Remediul este o utopie federalistă pe care promite să o construiască „în doar câțiva ani”.
Ar putea exista argumente convingătoare pentru ca țările UE să-și aprofundeze integrarea economică și tehnologică. Dar discursul grandilocvent despre federalism sună deplasat atunci când ceea ce îi preocupă cel mai mult pe alegătorii francezi este puterea de cumpărare, imigrația și securitatea Franței.
Aceasta este starea dezbaterii privind politica externă a Franței. Candidații din curentul principal îi sperie pe alegători cu narațiuni despre amenințări, vând fantezii federaliste irealizabile și adoptă o atitudine ambiguă față de războiul Statelor Unite cu Iranul. Singurul candidat important care discută despre cum să pună capăt războaielor în loc să le prelungească și despre cum să colaboreze cu marile puteri non-occidentale în loc să aleagă pur și simplu „tabăra bună” în detrimentul celei „rele”, este descris de establishment ca fiind extremist.
Acest lucru nu înseamnă că Le Pen merită un sprijin necritic. Legăturile sale istorice cu Rusia necesită o analiză atentă, iar promisiunea sa de a opri ajutorul acordat Ucrainei trebuie însoțită de o propunere politică mai detaliată și de o strategie mai amplă pentru a pune capăt războiului.
Are dreptate în privința Iranului, dar partidul ei a stabilit legături strânse și cu Israelul, aparent pe baza unei antipatii comune față de islamism și pentru a respinge acuzațiile de antisemitism. În ceea ce privește Orientul Mijlociu, rămâne de văzut dacă interesul național sau anti-islamismul ideologic vor sta la baza politicilor sale, în cazul în care va fi aleasă președinte. De asemenea, având în vedere toxicitatea persistentă a partidului său în rândul elitelor franceze, este departe de a fi clar dacă o președintă Le Pen ar fi capabilă să atragă talente diplomatice din centrul-dreapta pentru a-și transforma instinctele în politici viabile.
Dar acestea sunt dezbateri care merită purtate. Nu mai este credibil să o respingem pur și simplu pe Le Pen și să oferim alarmism și fantezie ca substitut pentru o dezbatere. Poate că establishmentul francez ar trebui să-și pună o întrebare incomodă: de ce vocile care pledează pentru diplomație și bun simț provin din taberele pe care le numesc „extreme” (atât de dreapta, cât și de stânga)? În schimb, curentul dominant ar trebui să-și însușească limbajul diplomației și al păcii. Dacă nu o face, nu ar trebui să fie surprins când alegătorii se vor îndrepta către cei care o fac.
