Unul dintre cele mai mari obstacole ale Uniunii Europene în fața provocărilor internaționale nu este doar lipsa de coeziune sau strategia defensivă, ci conducerea însăși a Comisiei Europene. Președinta Ursula von der Leyen, prin stilul său autoritar, lipsa de acțiune concretă și prioritizarea aparenței în locul substanței, simbolizează incapacitatea UE de a se adapta rapid și eficient într-o lume dominată de mari puteri. Acest articol analizează modul în care abordarea ei afectează credibilitatea și puterea politică a Europei pe scena globală, scrie Die Welt
Europa între gigant economic și pitic militar: critica conducerii UE și necesitatea unui restart strategic
Europa rămâne un gigant economic, dar un pitic militar – o abordare considerată mult timp strategică, dar care s-a dovedit a fi o greșeală fundamentală. O șansă de restart există acum – condusă de statele membre, nu de Comisie.
Chiar și cei mai entuziaști susținători ai Uniunii Europene recunosc că blocul comunitar nu mai este într-o stare bună. Întrebarea dacă UE poate supraviețui ca forță politică în actualul context geopolitic global nu mai poate fi ignorată, mai ales de la al doilea mandat al lui Donald Trump. Lucrurile nu mai pot rămâne așa cum au fost. Premierul canadian Mark Carney a constatat la Forumul Economic Mondial de la Davos, cu luciditate dar fermitate, că a început o „eră a rivalității între marile puteri”. Și a adăugat: „Nostalgia nu este o strategie”. În această eră, UE, ai cărei reprezentanți preferă să o considere punctul final al progresului politic, nu mai este luată cu adevărat în serios.
Acum două decenii, politicienii chinezi priveau UE cu o combinație de admirație și scepticism, considerând un organism supranațional fără stat propriu ca o anomalie, dar una care funcționa surprinzător de bine. Această fascinație a dispărut, nu doar în China. UE nu este pregătită pentru o lume în care marile puteri, sau cei care aspiră la statutul de mare putere, acționează direct și neechivoc pe scena internațională.
„Statele Unite ale Europei”? Nu, mulțumesc!
De ce este UE atât de slabă astăzi? Cu siguranță, unul dintre motive rezidă în structura internă a Uniunii, în incapacitatea sa de a lua rapid decizii fundamentale. Schimbarea climatului politic mondial este vizibilă de cel puțin un deceniu și jumătate, însă UE reacționează în continuare în modul lent și ultra-complex de ieri.
Motivele acestei stări de fapt datează de mult: încă din primele zile ale unificării europene. A fost o greșeală gravă faptul că aceasta nu a fost gândită și concepută politic și militar încă de la început.
Strategia seducției
Din numeroasele relatări optimiste despre începuturile unificării europene în anii '50 ai secolului trecut, nu lipsește niciodată mențiunea mândră despre cât de inteligent a fost să se înceapă integrarea în domeniul economic (Comunitatea Cărbunelui și Oțelului). Ideea unei uniuni politice, se spune, i-ar fi copleșit pe europenii de atunci. Aceștia nu ar fi fost interesați de politică sau de politică externă, ci ar fi avut în vedere doar supraviețuirea și progresul individual. Calea interdependenței economice ar fi fost, așadar, singura posibilă pentru a face procesul de unificare atractiv pentru europeni.
Aceasta a fost o strategie de păcălire sau, am putea spune, de seducție. În acest proces s-a uitat un adevăr fundamental: nu poți fi puternic economic pe termen lung dacă nu ești puternic și politic, și militar. Lumea nu este, până la urmă, o entitate guvernată exclusiv de reguli.
Părinții fondatori ai unificării europene erau pe deplin conștienți de acest lucru. De aceea, în paralel cu Comunitatea Cărbunelui și Oțelului, au existat planuri de a oferi Europei o pondere militar-politică. Încă din 1952 exista un plan elaborat de Franța și Republica Federală Germania pentru crearea unei „Comunități Europene de Apărare” (CEA). Aceasta ar fi trebuit să ofere Europei o forță proprie de lovire în timpul Războiului Rece, în alianță cu SUA.
Eșecul acestui proiect a fost o dramă fondatoare a UE. Adunarea Națională a Franței a respins Comunitatea Europeană de Apărare CEA în 1955 din cauza rezervelor gaulliste. Dar și Bundestag-ul german poartă o parte din vină: a amânat decizia ani de zile, parțial de teama pacifismului național răspândit atunci în Germania de Vest.
Konrad Adenauer susținuse CEA cu insistență. În ianuarie 1966, el declara într-un interviu pentru Günter Gaus: „Cea mai amară dezamăgire și cel mai mare regres pentru întreaga politică a fost, în opinia mea, eșecul în chestiunea Comunității Europene de Apărare. (...) Dacă vă imaginați acum cât de diferit ar fi fost în Europa dacă tratatul ar fi fost acceptat la acea vreme de toți cei implicați!”
S-ar fi putut naște atunci conștiința faptului că Europa este o unitate care are ceva de apărat. Și că poate face acest lucru. În schimb, s-a rămas la o completare politică a unității economice, care a avut mereu ceva autoreferențial. Ministrul de externe Joschka Fischer spunea în anul 2000, la începutul discursului său despre Europa de la Universitatea Humboldt din Berlin: „Nucleul ideii europene de după 1945 a fost și este respingerea principiului «balanței puterilor», a sistemului echilibrului european și a aspirațiilor hegemonice ale statelor individuale (...) prin interconectarea strânsă a intereselor lor vitale și transferul drepturilor de suveranitate națională către instituții europene supranaționale.” Un cântec frumos – în care însă lumea exterioară, cea de dincolo de Europa, nu apare.
S-a pierdut foarte mult timp
Chiar dacă UE încearcă de ceva timp să se afirme pe plan internațional, ea rămâne și astăzi mult prea ocupată cu sine însăși. Este o „casă a păcii” introvertită. Actorii săi lucrează dintotdeauna, parcă cu o pilă de unghii, la modelarea unor seturi de legi comunitare extrem de complexe. Încă din 2014, anul anexării Crimeei de către Rusia, 78% dintre germani se declarau într-un sondaj în favoarea unei politici externe și de securitate comune a UE! De atunci s-au întâmplat foarte puține; nimeni nu a îndrăznit să facă un pas mare. Astăzi știm: s-a pierdut mult, foarte mult timp, care astăzi nu mai poate fi recuperat.
De aceea, UE se află într-o dilemă insolubilă. În fața unui președinte american imprevizibil, trebuie să facă totul pentru a obține o forță militară cât mai mare și pentru a deveni în mare măsură independentă de SUA. Și totuși, tocmai pentru că s-a irosit atâta timp, are în continuare nevoie de SUA.
Nu Groenlanda este problema. Ucraina, care aproape că a dispărut din centrul atenției, reprezintă cea mai mare provocare pentru UE. Dacă Ucraina ar pierde, acest lucru nu ar afecta foarte mult SUA sau India. Dar pentru Europa, din care Ucraina face parte și trebuie să facă parte, ar fi o catastrofă politică și morală.
Nu se poate discuta despre starea jalnică a UE fără a ajunge la aspecte personale. Una dintre cele mai mari probleme este conducerea, mai exact Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene. Ea este extrem de conștientă de putere, dar nu a dotat UE cu instrumente de putere externă. De zeci de ani, încă din perioada în care a fost ministru al Familiei, ea se adaptează la temele de moment, urmând valul discuțiilor actuale.
Ieri, „Green Deal” părea soluția tuturor problemelor; azi, prioritatea este reziliența economică, externă și militară a UE. Face promisiuni pompoase, dar rareori le urmează faptele. În februarie anul trecut, Ursula von der Leyen a anunțat inițiativa „Invest-AI”, un program de miliarde pentru dezvoltarea inteligenței artificiale. De atunci, practic, nu s-a întâmplat nimic. Ea pretinde că merge mereu înainte, dar de fapt doar se aliniază. La Davos, a afirmat că UE are nevoie acum de un „mindset de urgență”, un conștient al urgenței. Abia acum?
Președinta cu zâmbet înghețat
În timp ce Ursula von der Leyen nu obosește să laude UE drept cea mai transparentă și democratică construcție din istorie, stilul său de conducere este – exprimat cu delicatețe – autoritar. Într-o declarație recentă, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe, Kaja Kallas, ar fi numit-o „dictatoare”.
De când a preluat funcția de președintă a Comisiei Europene în 2019, nu a găsit niciodată timp să se întâlnească cu Avocatul Cetățeanului European, responsabil de gestionarea plângerilor cetățenilor UE. Ea se înconjoară de un cerc de consilieri nealeși, uneori numiți „consiglieri”, într-o aluzie la practici mafiote. Toate acestea contrazic profund însăși natura unui organism politic care trebuie să reziste pe scena globală și care este prezentat adesea ca model de transparență și eficiență.
Problema nu este doar zâmbetul permanent înghețat al președintei Comisiei – ci și seriozitatea aparent superficială pe care o proiectează în mod habitual, un comportament care pare desprins din altă epocă. Chiar și ca ministru al Familiei, Ursula von der Leyen obișnuia să transforme prin discursurile sale încurajatoare și tonul de perseverență orice sarcină într-o aparentă posibilitate de realizare, mai potrivită unui basm decât realității politice.
La conducerea UE ar trebui să se afle o persoană capabilă să transmită gravitatea momentului prin atitudine, gesturi, discurs și acțiuni; cineva care să nu apară ca un salvator cu cornul abundenței într-o mână și o garanție scrisă a succesului în cealaltă. Acea persoană trebuie să știe să combine încrederea cu o grijă sinceră și transparentă. Ursula von der Leyen nu poate face acest lucru.
Este clar că în prezent nu mai există lideri de calibru Churchill, Franklin D. Roosevelt, Adenauer sau de Gaulle. Totuși, ne aflăm din nou într-o fază de transformări dramatice care cer curaj fondator, nu triumfalism superficial de tipul Ursulei von der Leyen, care nu s-a sfiit să declare acordul de liber schimb al UE cu India drept „mama tuturor acordurilor”, un gest care unei Christine Lagarde, președinta BCE, nu i s-ar fi întâmplat.
Mai sunt aproape patru ani până la finalul mandatului ei. Ce se poate face? Cel puțin, șefii de stat și de guvern ai UE trebuie să ia măsuri pentru a limita excesele președintei și pentru a readuce în prim-plan Uniunea ca un ansamblu de actori naționali puternici. Este mult de câștigat. În urmă cu 30 de ani, istoricul britano-american Tony Judt observa că integrarea europeană, cu obsesia ei pentru reglementările interne, era utilă doar pentru Europa de Vest și doar în perioada Războiului Rece. Este momentul să transformăm această avertizare într-o realitate mai solidă.
La conducerea UE ar trebui să se afle o persoană capabilă să exprime gravitatea momentului prin atitudine, expresie, discurs și acțiuni. Nu cineva care să apară ca un salvator cu cornul abundenței într-o mână și o garanție scrisă a succesului în cealaltă. O persoană care să nu radieze doar siguranță în victorie, ci să știe să combine încrederea cu o grijă sinceră și vizibilă. Ursula von der Leyen nu poate face acest lucru.
Astăzi, probabil nu mai există figuri precum Churchill, Franklin D. Roosevelt, Adenauer sau de Gaulle. Totuși, ne aflăm din nou într-o perioadă de transformări dramatice care cer curaj fondator, nu un triumfalism superficial de tipul Ursulei von der Leyen, care nu s-a sfiit să numească acordul de liber schimb al UE cu India „mama tuturor acordurilor”. O Christine Lagarde, actuala președintă a BCE, nu ar fi făcut o astfel de gafă.
Ursula von der Leyen va rămâne în funcție încă aproape patru ani. Ce se poate face? Cel puțin, șefii de stat și de guvern ai UE trebuie să ia toate măsurile pentru a o ține în frâu și pentru a readuce în prim-plan Uniunea ca un ansamblu de actori naționali puternici. Miza este uriașă. În urmă cu 30 de ani, istoricul britano-american Tony Judt observa că integrarea europeană, cu obsesia ei pentru reglementările interne, era relevantă doar pentru Europa de Vest și doar pentru perioada Războiului Rece. Este momentul să transformăm această observație într-o realitate mai solidă.
