În spatele ușilor închise ale Casei Albe, decizia de a lovi Iranul nu a fost rezultatul unui consens strategic solid, ci al unei combinații de presiune externă, calcule incomplete și încredere excesivă în superioritatea militară americană. Între avertismentele serviciilor de informații, opoziția vicepreședintelui și promisiunile optimiste ale Israelului, Donald Trump a ales să meargă înainte - convins că poate obține rapid o victorie decisivă într-un conflict cu consecințe globale imprevizibile, sustine un reportaj New York Times
Într-o serie de reuniuni în Situation Room, președintele Donald Trump și-a pus în balanță instinctele proprii cu îngrijorările profunde ale vicepreședintelui și cu evaluările pesimiste ale serviciilor de informații. Aceasta este povestea din culise a deciziei care a schimbat cursul istoriei.
Decizia președintelui Donald Trump de a da undă verde participării Statelor Unite alături de Israel la atacul asupra Iranului a fost influențată de o prezentare făcută de premierul israelian Benjamin Netanyahu în luna februarie, care a declanșat o serie de discuții în interiorul Casei Albe în zilele și săptămânile următoare.
SUV-ul negru care îl transporta pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu a sosit la Casa Albă puțin înainte de ora 11:00, pe 11 februarie. Liderul israelian, care făcea presiuni de luni de zile pentru ca Statele Unite să accepte un asalt major asupra Iranului, a fost condus rapid în interior cu puțină ceremonie, ferit de privirile reporterilor, pregătit pentru unul dintre momentele cu cea mai mare miză din lunga sa carieră.
Oficialii americani și israelieni s-au adunat mai întâi în Sala Cabinetului, adiacentă Biroului Oval. Apoi, Netanyahu s-a îndreptat spre subsol pentru evenimentul principal: o prezentare strict secretă despre Iran pentru președintele Trump și echipa sa în „Situation Room” a Casei Albe, care era rar folosită pentru întâlniri în persoană cu lideri străini.
Trump s-a așezat, dar nu în poziția sa obișnuită, în capul mesei de conferințe din mahon a sălii. În schimb, președintele a ocupat un loc pe o parte, cu fața spre ecranele mari montate pe perete. Netanyahu a stat de cealaltă parte, direct în fața președintelui.
Pe ecranul din spatele prim-ministrului a apărut David Barnea, directorul Mossad, agenția de informații externe a Israelului, precum și oficiali militari israelieni. Aranjați vizual în spatele domnului Netanyahu, aceștia au creat imaginea unui lider de război înconjurat de echipa sa.
Susie Wiles, șefa de cabinet a Casei Albe, a stat la capătul îndepărtat al mesei. Secretarul de stat Marco Rubio, care îndeplinea și rolul de consilier pentru securitate națională, își ocupase locul obișnuit. Secretarul apărării Pete Hegseth și generalul Dan Caine, președintele Statului Major Întrunit, care de obicei stăteau împreună în astfel de contexte, erau de o parte; alături de ei se afla John Ratcliffe, directorul C.I.A. Jared Kushner, ginerele președintelui, și Steve Witkoff, trimisul special al domnului Trump, care negociase cu iranienii, au completat grupul principal.
Adunarea a fost păstrată deliberat restrânsă pentru a preveni scurgerile de informații. Alți secretari de cabinet importanți nu aveau nicio idee că aceasta are loc. De asemenea, a lipsit vicepreședintele. JD Vance se afla în Azerbaidjan, iar întâlnirea fusese programată din scurt, astfel încât acesta nu a putut reveni la timp.
Prezentarea pe care Netanyahu urma să o facă pe parcursul următoarei ore avea să fie esențială în plasarea Statelor Unite și a Israelului pe calea către un conflict armat major în mijlocul uneia dintre cele mai volatile regiuni ale lumii. Și avea să ducă la o serie de discuții în interiorul Casei Albe în următoarele zile și săptămâni, ale căror detalii nu au fost raportate anterior, în care Trump și-a cântărit opțiunile și riscurile înainte de a da undă verde alăturării Israelului în atacarea Iranului.
Această relatare a modului în care domnul Trump a dus Statele Unite la război este extrasă din documentarea pentru o carte viitoare, „Regime Change: Inside the Imperial Presidency of Donald Trump”. Ea dezvăluie cum deliberările din cadrul administrației au scos în evidență instinctele președintelui, fracturile din cercul său apropiat și modul în care acesta conduce Casa Albă. Se bazează pe interviuri ample realizate sub protecția anonimatului pentru a relata discuțiile interne și problemele sensibile.
Documentarea subliniază cât de strâns s-a aliniat gândirea de „uliu” a lui Trump cu cea a lui Netanyahu pe parcursul multor luni, mai mult decât au recunoscut chiar și unii dintre consilierii cheie ai președintelui. Asocierea lor strânsă a fost o trăsătură durabilă de-a lungul a două administrații, iar acea dinamică - oricât de tensionată uneori - a alimentat critici intense și suspiciuni atât din partea stângii, cât și a dreptei politicii americane.
Și arată cum, în cele din urmă, chiar și membrii mai sceptici ai cabinetului de război al domnului Trump - cu excepția notabilă a lui Vance, figura din interiorul Casei Albe cea mai opusă unui război total - s-au conformat instinctelor președintelui, inclusiv încrederii sale debordante că războiul va fi rapid și decisiv. Casa Albă a refuzat să comenteze.
În „Situation Room”, pe 11 februarie, Netanyahu a făcut o pledoarie agresivă, sugerând că Iranul este copt pentru o schimbare de regim și exprimându-și convingerea că o misiune comună S.U.A.-Israel ar putea pune capăt, în sfârșit, Republicii Islamice.
La un moment dat, israelienii i-au prezentat lui Trump un scurt videoclip care includea un montaj de potențiali noi lideri care ar putea prelua țara dacă guvernul dur ar cădea. Printre cei prezentați se număra Reza Pahlavi, fiul exilat al ultimului șah al Iranului, acum un disident stabilit la Washington care încercase să se poziționeze ca un lider secular care ar putea ghida Iranul către un guvern post-teocratic.
Netanyahu și echipa sa au prezentat condiții pe care le-au descris ca indicând o victorie aproape sigură: programul de rachete balistice al Iranului ar putea fi distrus în câteva săptămâni. Regimul ar fi atât de slăbit încât nu ar putea bloca Strâmtoarea Ormuz, iar probabilitatea ca Iranul să dea lovituri împotriva intereselor S.U.A. în țările vecine a fost evaluată ca fiind minimă.
Mai mult, informațiile Mossad indicau faptul că protestele de stradă în interiorul Iranului ar reîncepe și - cu impulsul agenției de spionaj israeliene care ar ajuta la instigarea revoltelor și a rebeliunii - o campanie intensă de bombardamente ar putea crea condițiile pentru ca opoziția iraniană să răstoarne regimul. Israelienii au ridicat și perspectiva luptătorilor kurzi iranieni care să treacă granița din Irak pentru a deschide un front terestru în nord-vest, suprasolicitând și mai mult forțele regimului și accelerându-i prăbușirea.
Netanyahu și-a susținut prezentarea pe un ton monoton și sigur. Aceasta a părut să fie bine primită de cea mai importantă persoană din sală, președintele american.
„Sună bine pentru mine”, i-a spus Trump prim-ministrului. Pentru Netanyahu, acest lucru a semnalat o probabilă undă verde pentru o operațiune comună S.U.A.-Israel.
Netanyahu nu a fost singurul care a plecat de la întâlnire cu impresia că Trump era aproape hotărât. Consilierii președintelui au putut vedea că acesta fusese profund impresionat de promisiunea a ceea ce puteau face serviciile militare și de informații ale lui Netanyahu, exact așa cum fusese când cei doi au vorbit înainte de războiul de 12 zile cu Iranul din iunie.
Mai devreme, în timpul vizitei sale la Casa Albă din 11 februarie, Netanyahu încercase să concentreze atenția americanilor adunați în Sala Cabinetului asupra amenințării existențiale reprezentate de liderul suprem al Iranului în vârstă de 86 de ani, Ayatollahul Ali Khamenei.
Când alții din sală l-au întrebat pe prim-ministru despre posibilele riscuri ale operațiunii, Netanyahu le-a recunoscut, dar a susținut un punct central: în opinia sa, riscurile inacțiunii erau mai mari decât riscurile acțiunii. El a argumentat că prețul acțiunii va crește dacă vor amâna atacul și vor permite Iranului mai mult timp să își accelereze producția de rachete și să creeze un scut de imunitate în jurul programului său nuclear.
Toată lumea din sală înțelegea că Iranul are capacitatea de a-și construi stocurile de rachete și drone la un cost mult mai mic și mult mai rapid decât ar putea Statele Unite să construiască și să furnizeze interceptoarele mult mai scumpe pentru a proteja interesele și aliații americani din regiune.
Prezentările luin Netanyahu - și răspunsul pozitiv al lui Trump la acestea - au creat o sarcină urgentă pentru comunitatea de informații a S.U.A. Peste noapte, analiștii au lucrat pentru a evalua viabilitatea a ceea ce echipa israeliană îi spusese președintelui.
„Fantezist”
Rezultatele analizei serviciilor de informații ale S.U.A. au fost împărtășite a doua zi, 12 februarie, într-o altă întâlnire în „Situation Room”, destinată doar oficialilor americani. Înainte ca Trump să sosească, doi oficiali de rang înalt din serviciile de informații au informat cercul apropiat al președintelui.
Oficialii de informații aveau o expertiză profundă în capacitățile militare ale S.U.A. și cunoșteau sistemul iranian și jucătorii săi pe de rost. Ei descompuseseră prezentarea domnului Netanyahu în patru părți. Prima era decapitare - uciderea ayatollahului. A doua era paralizarea capacității Iranului de a-și proiecta puterea și de a-și amenința vecinii. A treia era o revoltă populară în interiorul Iranului. Și a patra era schimbarea regimului, cu un lider secular instalat să guverneze țara.
Oficialii americani au evaluat că primele două obiective erau realizabile cu puterea militară și de informații americană. Ei au evaluat că a treia și a patra parte a pledoariei domnului Netanyahu, care includeau posibilitatea ca kurizii să declanșeze o invazie terestră a Iranului, erau rupte de realitate.
Când Trump s-a alăturat întâlnirii, Ratcliffe l-a informat despre evaluare. Directorul C.I.A. a folosit un singur cuvânt pentru a descrie scenariile de schimbare de regim ale prim-ministrului israelian: „Fantezist”.
În acel moment, Rubio a intervenit. „Cu alte cuvinte, sunt prostii (bullshit)”, a spus el.
Ratcliffe a adăugat că, având în vedere imprevizibilitatea evenimentelor în orice conflict, schimbarea de regim s-ar putea întâmpla, dar nu ar trebui considerată un obiectiv realizabil.
Câțiva alții au intervenit, inclusiv Vance, abia întors din Azerbaidjan, care și-a exprimat, de asemenea, scepticismul puternic față de perspectiva schimbării de regim.
Președintele s-a întors apoi către generalul Caine. „Generale, ce părere ai?”
Generalul Caine a răspuns: „Domnule, aceasta este, din experiența mea, procedura standard de operare a israelienilor. Ei supralicitează, iar planurile lor nu sunt întotdeauna bine dezvoltate. Știu că au nevoie de noi și de aceea fac această pledoarie agresivă.”
Trump a cântărit rapid evaluarea. Schimbarea regimului, a spus el, ar fi „problema lor”. Nu era clar dacă se referea la israelieni sau la poporul iranian. Dar concluzia a fost că decizia sa de a merge la război împotriva Iranului nu va depinde de faptul dacă părțile 3 și 4 ale prezentării domnului Netanyahu erau realizabile.
Trump părea să rămână foarte interesat de realizarea părților 1 și 2: uciderea ayatollahului și a liderilor de vârf ai Iranului și demantelarea armatei iraniene.
Generalul Caine - omul pe care domnului Trump îi plăcea să-l numească „Razin’ Caine” (Cel care face prăpăd) - îl impresionase pe președinte cu ani în urmă spunându-i că Statul Islamic ar putea fi învins mult mai repede decât proiectaseră alții. Trump a răsplătit acea încredere prin promovarea generalului, care fusese pilot de vânătoare în Forțele Aeriene, ca principalul său consilier militar. Generalul Caine nu era un loialist politic și avea îngrijorări serioase cu privire la un război cu Iranul. Dar era foarte precaut în modul în care își prezenta opiniile președintelui.
În timp ce mica echipă de consilieri implicați în planuri delibera în zilele următoare, generalul Caine a împărtășit domnului Trump și altora evaluarea militară alarmantă conform căreia o campanie majoră împotriva Iranului ar epuiza drastic stocurile de armament american, inclusiv interceptoarele de rachete, a căror aprovizionare fusese solicitată după ani de sprijin pentru Ucraina și Israel. Generalul Caine nu vedea nicio cale clară de a realimenta rapid aceste stocuri.
De asemenea, el a semnalat dificultatea enormă de a securiza Strâmtoarea Ormuz și riscurile ca Iranul să o blocheze. Domnul Trump respinsese această posibilitate pornind de la presupunerea că regimul va capitula înainte de a se ajunge la asta. Președintele părea să creadă că va fi un război foarte scurt — o impresie care fusese întărită de răspunsul slab la bombardamentul S.U.A. asupra instalațiilor nucleare ale Iranului din iunie.
Rolul generalului Caine în perioada premergătoare războiului a surprins o tensiune clasică între consilierea militară și luarea deciziilor prezidențiale. Atât de persistent a fost președintele Statului Major în a nu lua o poziție clară - repetând că nu este rolul său să îi spună președintelui ce să facă, ci mai degrabă să prezinte opțiuni împreună cu riscurile potențiale și posibilele consecințe de ordinul doi și trei - încât putea părea unora dintre cei care îl ascultau că susține toate părțile unei probleme simultan.
El întreba constant: „Și apoi ce?”. Dar Trump părea adesea să audă doar ceea ce voia să audă.
Generalul Caine diferea în aproape orice mod de un președinte anterior, generalul Mark A. Milley, care se contrazisese zgomotos cu domnul Trump în timpul primei sale administrații și care își vedea rolul ca fiind acela de a-l opri pe președinte de la acțiuni periculoase sau nesăbuite.
O persoană familiarizată cu interacțiunile lor a observat că Trump avea obiceiul de a confunda sfaturile tactice ale generalului Caine cu consilierea strategică. În practică, asta însemna că generalul putea avertiza într-o respirație despre dificultățile unui aspect al operațiunii, pentru ca în următoarea să noteze că Statele Unite au o rezervă esențialmente nelimitată de bombe de precizie ieftine și pot lovi Iranul timp de săptămâni odată ce obțin superioritatea aeriană.
Pentru președintele Statului Major, acestea erau observații separate. Dar domnul Trump părea să creadă că a doua o anula, cel mai probabil, pe prima.
În niciun moment al deliberărilor, președintele Statului Major nu i-a spus direct președintelui că războiul cu Iranul este o idee teribilă _ deși unii dintre colegii generalului Caine credeau că exact asta gândea el.
Trump cel Războinic (Hawk)
Oricât de puțină încredere aveau mulți dintre consilierii președintelui în domnul Netanyahu, viziunea prim-ministrului asupra situației era mult mai apropiată de opinia domnului Trump decât le plăcea să admită anti-intervenționiștilor din echipa lui Trump sau din mișcarea mai largă „America First”. Acest lucru fusese adevărat de mulți ani.
Dintre toate provocările de politică externă cu care s-a confruntat Trump de-a lungul a două președinții, Iranul a stat separat. El îl considera un adversar unic de periculos și era dispus să își asume mari riscuri pentru a împiedica capacitatea regimului de a purta război sau de a obține o armă nucleară. Mai mult, pledoaria lui Netanyahu s-a potrivit cu dorința lui Trump de a demantela teocrația iraniană, care pusese mâna pe putere în 1979, când Trump avea 32 de ani. Fusese un ghimpe în coasta Statelor Unite de atunci.
Acum, el putea deveni primul președinte de când conducerea clericală a preluat puterea, acum 47 de ani, care să reușească o schimbare de regim în Iran. De obicei nemenționată, dar mereu în fundal, era motivația suplimentară că Iranul complotase să-l ucidă pe Trump ca răzbunare pentru asasinarea în ianuarie 2020 a generalului Qassim Suleimani, care era văzut în Statele Unite ca forța motrice din spatele unei campanii iraniene de terorism internațional.
Revenit în funcție pentru un al doilea mandat, încrederea lui Trump în abilitățile armatei S.U.A. nu făcuse decât să crească. El a fost încurajat în special de spectaculoasa razie a comandourilor pentru a-l captura pe liderul venezuelean Nicolás Maduro din reședința sa pe 3 ianuarie. Nicio viață americană nu a fost pierdută în operațiune, încă o dovadă pentru președinte a priceperii inegalabile a forțelor S.U.A.
În cadrul cabinetului, Hegseth a fost cel mai mare susținător al unei campanii militare împotriva Iranului.
Rubio le-a indicat colegilor că este mult mai ambivalent. El nu credea că iranienii vor fi de acord cu un acord negociat, dar preferința sa era continuarea unei campanii de presiune maximă, mai degrabă decât începerea unui război total. Rubio, totuși, nu a încercat să-l convingă pe Trump să renunțe la operațiune, iar după începerea războiului a prezentat justificarea administrației cu deplină convingere.
Doamna Wiles avea îngrijorări cu privire la ce ar putea implica un nou conflict peste hotare, dar nu avea tendința de a interveni dur în chestiuni militare în întâlnirile mari; mai degrabă, îi încuraja pe consilieri să își împărtășească opiniile și îngrijorările președintelui în acele contexte. Doamna Wiles exercita influență asupra multor alte probleme, dar în cameră cu domnul Trump și generalii, stătea deoparte. Cei apropiați ei au spus că nu considera că este rolul ei să își împărtășească îngrijorările cu președintele cu privire la o decizie militară în fața altora. Și ea credea că expertiza consilierilor precum generalul Caine, Ratcliffe și Rubio era mai semnificativă pentru președinte.
Totuși, Wiles le spusese colegilor că se teme ca Statele Unite să nu fie târâte într-un alt război în Orientul Mijlociu. Un atac asupra Iranului purta cu sine potențialul de a declanșa o creștere masivă a prețurilor la benzină cu câteva luni înainte de alegerile de la mijlocul mandatului (midterm), care ar putea decide dacă ultimii doi ani ai celui de-al doilea mandat al domnului Trump vor fi ani de realizări sau de citații din partea democraților din Cameră. Dar, în cele din urmă, doamna Wiles a fost de acord cu operațiunea.
Vance cel Sceptic
Nimeni din cercul apropiat al domnului Trump nu era mai îngrijorat de perspectiva războiului cu Iranul sau nu a făcut mai mult pentru a-l opri decât vicepreședintele.
Vance își construise cariera politică opunându-se tocmai tipului de aventurism militar care era acum sub analiză serioasă. El descrisese un război cu Iranul ca fiind „o distragere uriașă de resurse” și „masiv de scump”.
El nu era, totuși, un „porumbel” total. În ianuarie, când Trump a avertizat public Iranul să nu mai ucidă protestatari și a promis că ajutorul este pe drum, Vance l-a încurajat în privat pe președinte să își impună „linia roșie”. Dar ceea ce a susținut vicepreședintele a fost un atac limitat, punitiv, ceva mai apropiat de modelul atacului cu rachete al domnului Trump împotriva Siriei în 2017, din cauza folosirii armelor chimice împotriva civililor.
Vicepreședintele credea că un război de schimbare a regimului cu Iranul ar fi un dezastru. Preferința sa era să nu existe atacuri deloc. Dar știind că domnul Trump probabil va interveni într-un fel sau altul, a încercat să direcționeze lucrurile către o acțiune mai limitată. Mai târziu, când a părut cert că președintele este hotărât pe o campanie la scară largă, domnul Vance a argumentat că ar trebui să o facă cu o forță copleșitoare, în speranța de a-și atinge obiectivele rapid.
În fața colegilor săi, domnul Vance l-a avertizat pe domnul Trump că un război împotriva Iranului ar putea cauza haos regional și un număr imens de victime. De asemenea, ar putea destrăma coaliția politică a domnului Trump și ar fi văzut ca o trădare de către mulți alegători care crezuseră în promisiunea de a nu mai avea războaie noi.
Domnul Vance a ridicat și alte îngrijorări. Ca vicepreședinte, era conștient de amploarea problemei munițiilor Americii. Un război împotriva unui regim cu o voință enormă de supraviețuire ar putea lăsa Statele Unite într-o poziție mult mai proastă pentru a purta conflicte în următorii ani.
Vicepreședintele le-a spus asociaților că nicio cantitate de expertiză militară nu poate măsura cu adevărat ce ar face Iranul ca represalii atunci când supraviețuirea regimului este în joc. Un război ar putea merge ușor în direcții imprevizibile. Mai mult, el credea că există puține șanse de a construi un Iran pașnic după aceea.
Dincolo de toate acestea era poate cel mai mare risc dintre toate: Iranul deținea avantajul când venea vorba de Strâmtoarea Ormuz. Dacă această cale navigabilă îngustă, care transportă cantități vaste de petrol și gaze naturale, ar fi fost blocată, consecințele interne în Statele Unite ar fi fost severe, începând cu prețuri mai mari la benzină.
Tucker Carlson, comentatorul care devenise un alt sceptic proeminent al intervenției pe partea dreaptă, venise în Biroul Oval de mai multe ori pe parcursul anului precedent pentru a-l avertiza pe domnul Trump că un război cu Iranul i-ar distruge președinția. Cu câteva săptămâni înainte de începerea războiului, domnul Trump, care îl cunoștea pe domnul Carlson de ani de zile, a încercat să-l liniștească la telefon. „Știu că ești îngrijorat, dar totul va fi bine”, a spus președintele. Domnul Carlson a întrebat de unde știe. „Pentru că așa este întotdeauna”, a răspuns domnul Trump.
În ultimele zile ale lunii februarie, americanii și israelienii au discutat o nouă informație care le-ar fi accelerat semnificativ calendarul. Ayatollahul urma să se întâlnească la suprafață cu alți oficiali de vârf ai regimului, în plină zi și complet expus unui atac aerian. Era o șansă trecătoare de a lovi în inima conducerii Iranului, genul de țintă care s-ar putea să nu se mai prezinte.
Trump i-a mai dat Iranului o șansă de a ajunge la un acord care să îi blocheze calea către armele nucleare. Diplomația a oferit, de asemenea, Statelor Unite timp suplimentar pentru a muta active militare în Orientul Mijlociu.
Președintele se hotărâse practic cu săptămâni înainte, au spus câțiva dintre consilierii săi. Dar nu decisese încă exact când. Acum, domnul Netanyahu l-a îndemnat să se miște repede.
În aceeași săptămână, domnul Kushner și domnul Witkoff au sunat de la Geneva după ultimele discuții cu oficialii iranieni. De-a lungul a trei runde de negocieri în Oman și Elveția, cei doi testaseră voința Iranului de a face un acord. La un moment dat, le-au oferit iranienilor combustibil nuclear gratuit pentru toată durata programului lor - un test pentru a vedea dacă insistența Teheranului pe îmbogățire era cu adevărat despre energie civilă sau despre păstrarea capacității de a construi o bombă.
Iranienii au respins oferta, numind-o un asalt asupra demnității lor.
Domnul Kushner și domnul Witkoff i-au prezentat imaginea președintelui. Probabil ar putea negocia ceva, dar ar dura luni de zile, au spus ei. Dacă Trump îi întreba dacă îl pot privi în ochi și să-i spună că pot rezolva problema, va fi nevoie de mult pentru a ajunge acolo, i-a spus domnul Kushner, deoarece iranienii se jucau.
„Cred că trebuie să o facem”
Joi, 26 februarie, în jurul orei 17:00, a început o ultimă întâlnire în „Situation Room”. Până acum, pozițiile tuturor din sală erau clare. Totul fusese discutat în întâlnirile anterioare; toată lumea știa poziția fiecăruia. Discuția avea să dureze aproximativ o oră și jumătate.
Trump era în locul său obișnuit, în capul mesei. La dreapta sa stătea vicepreședintele; lângă Vance era doamna Wiles, apoi Ratcliffe, apoi consilierul Casei Albe, David Warrington, apoi Steven Cheung, directorul de comunicații al Casei Albe. Vizavi de Cheung era Karoline Leavitt, secretarul de presă al Casei Albe; la dreapta ei era generalul Caine, apoi Hegseth și Rubio.
Grupul de planificare a războiului fusese păstrat atât de restrâns încât cei doi oficiali cheie care ar fi trebuit să gestioneze cea mai mare perturbare a aprovizionării din istoria pieței globale de petrol, secretarul Trezoreriei Scott Bessent și secretarul Energiei Chris Wright, au fost excluși, la fel ca și Tulsi Gabbard, directorul serviciilor naționale de informații.
Președintele a deschis întâlnirea, întrebând: „OK, ce avem?”
Hegseth și Caine au trecut prin secvențierea atacurilor. Apoi, domnul Trump a spus că vrea să facă turul mesei și să audă părerile tuturor.
Vance, al cărui dezacord cu întreaga premisă era bine stabilit, i s-a adresat președintelui: „Știi că eu cred că aceasta este o idee proastă, dar dacă vrei să o faci, te voi susține.”
Doamna Wiles i-a spus lui Trump că, dacă simte că trebuie să procedeze astfel pentru securitatea națională a Americii, atunci ar trebui să o facă.
Ratcliffe nu a oferit nicio opinie despre oportunitatea de a proceda, dar a discutat despre uluitoarea nouă informație conform căreia conducerea iraniană urma să se adune în complexul ayatollahului din Teheran. Directorul C.I.A. i-a spus președintelui că schimbarea de regim este posibilă în funcție de modul în care este definit termenul. „Dacă ne referim doar la uciderea liderului suprem, probabil că putem face asta”, a spus el.
Când a fost solicitat, Warrington, consilierul Casei Albe, a spus că este o opțiune permisă legal din punctul de vedere al modului în care planul fusese conceput de oficialii S.U.A. și prezentat președintelui. El nu a oferit o opinie personală, dar când a fost presat de președinte să ofere una, a spus că, în calitate de veteran al Marinei, a cunoscut un militar american ucis de Iran cu ani în urmă. Această problemă rămânea profund personală. El i-a spus președintelui că, dacă Israelul intenționează să procedeze oricum, Statele Unite ar trebui să o facă de asemenea.
Cheung a prezentat probabilul impact asupra relațiilor publice: Trump candidase opunându-se altor războaie. Oamenii nu votaseră pentru conflicte peste hotare. Planurile erau contrare, de asemenea, cu tot ceea ce administrația spusese după campania de bombardament împotriva Iranului din iunie. Cum ar putea explica opt luni în care au insistat că instalațiile nucleare iraniene fuseseră total distruse? Domnul Cheung nu a dat nici un „da”, nici un „nu”, dar a spus că orice decizie ar lua domnul Trump, va fi cea corectă.
Leavitt i-a spus președintelui că aceasta este decizia sa și că echipa de presă o va gestiona cât de bine poate.
Hegseth a adoptat o poziție îngustă: va trebui să se ocupe de iranieni în cele din urmă, așa că ar fi mai bine să o facă acum. El a oferit evaluări tehnice: ar putea desfășura campania într-un anumit timp cu un anumit nivel de forțe.
Generalul Caine a fost sobru, prezentând riscurile și ce ar însemna campania pentru epuizarea munițiilor. El nu a oferit nicio opinie; poziția sa a fost că, dacă domnul Trump ordonă operațiunea, armata o va executa. Ambii lideri militari de vârf ai președintelui au oferit o avanpremieră a modului în care s-ar desfășura campania și a capacității S.U.A. de a degrada capacitățile militare ale Iranului.
Când i-a venit rândul să vorbească, Rubio a oferit mai multă claritate, spunându-i președintelui: „Dacă scopul nostru este schimbarea regimului sau o revoltă, nu ar trebui să o facem. Dar dacă scopul este distrugerea programului de rachete al Iranului, acesta este un obiectiv pe care îl putem atinge.”
Toată lumea s-a conformat instinctelor președintelui. Îl văzuseră luând decizii îndrăznețe, asumându-și riscuri de neconceput și, cumva, ieșind învingător. Nimeni nu l-ar fi împiedicat acum.
„Cred că trebuie să o facem”, a spus președintele celor din sală. El a spus că trebuie să se asigure că Iranul nu poate avea o armă nucleară și că trebuie să se asigure că Iranul nu poate pur și simplu să tragă cu rachete în Israel sau în întreaga regiune.
Generalul Caine i-a spus luiTrump că mai are timp; nu trebuia să dea undă verde până la ora 16:00 a doua zi.
La bordul Air Force One, a doua zi după-amiază, cu 22 de minute înainte de termenul limită al generalului Caine, Trump a trimis următorul ordin:
„Operațiunea Epic Fury este aprobată. Fără anulări. Mult noroc.”
