Recent, omul de afaceri ucrainean Igor Kolomoisky a fost întrebat în instanță dacă regretă că l-a ajutat pe Volodymyr Zelenski să ajungă la putere, anunță Strana.
La început, oligarhul a încercat să evite răspunsul, spunând că „au existat circumstanțe la momentul respectiv”, dar apoi a mărturisit în cele din urmă că nu regretă.
„Ai fi vrut ca Poroshenko să câștige?”, l-a întrebat Kolomoisky pe jurnalist.
Răspunsul pare paradoxal venind din partea unui om pe care Zelensky l-a trimis la închisoare.
Deși, desigur, trebuie să se țină seama de situația actuală a lui Kolomoisky (arest preventiv), care nu îl predispune tocmai la critici la adresa guvernului. Este adevărat că, anul trecut, oligarhul avea o atitudine oarecum diferită – în interviuri, i-a acuzat pe Zelenski și anturajul său de corupție, iar în plin scandal „Minditchgate”, l-a batjocorit deschis pe președinte, prezicând sfârșitul iminent al lui „Napoleon Zelenski”.
Cu toate acestea, starea de spirit a oligarhului s-a schimbat în mod evident. Fie i s-a dat un „ultimul avertisment” după atacurile sale la adresa lui Zelenskyy, fie încearcă acum să ajungă la un fel de acord cu Bankova. Ar putea exista mai multe posibilități.
Dar, în acest caz, altceva este și mai interesant.
Kolomoisky, parcă pentru a justifica faptul că nu regretă sprijinul acordat lui Zelensky, a declarat că, în caz contrar, Petro Poroșenko ar fi rămas la putere.
Totuși, acest lucru ar fi extrem de nerealist.
Dacă Zelensky nu ar fi candidat, probabilitatea ca Iulia Timoșenko să devină noul președinte, și nu Poroșenko, era aproape de 100%. Toate sondajele din perioada premergătoare anunțului lui Zelensky indicau acest lucru.
Paradoxal, potrivit unor surse din cercurile politice, Iulia Timoșenko era, de asemenea, susținută de Kolomoisky. Și ea a fost inițial miza sa principală împotriva lui Poroșenko. Ideea oligarhului privind „Zelenski ca candidat sub supravegherea lui Bohdan” a apărut abia cu puțin timp înainte de alegeri, în mare parte ca o glumă, bazată pe principiul „va fi interesant să vedem ce se întâmplă”. În cele din urmă, Zelenski a deturnat voturile lui Timoșenko, împiedicând-o să ajungă în turul al doilea.
Acum imaginați-vă o situație în care Kolomoisky nu l-ar fi susținut pe Zelenskyy și nu i-ar fi acordat acces nelimitat la 1+1, inclusiv anunțarea candidaturii sale în ajunul Anului Nou și difuzarea serialului „Slujitorul poporului” în ajunul alegerilor. Într-un astfel de scenariu, liderul Kvartal 95 nu ar fi devenit niciodată președinte și, cel mai probabil, nici nu ar fi candidat deloc.
În acest caz, Timoșenko ar fi devenit noul președinte. Iar aceleași instrumente care au asigurat victoria lui Zelenski ar fi funcționat în avantajul ei, inclusiv campania de PR de pe 1+1, precum și opoziția ministrului de Interne, Arsen Avakov, față de încercările celor de la Bankova de a organiza o schemă de cumpărare a voturilor.
Este puțin probabil ca ea să fi obținut la fel de mult ca Zelenski în turul al doilea – 73% –, dar ar fi putut conta cu ușurință pe un procent de aproximativ 55-60%.
Cum s-ar fi desfășurat atunci evenimentele și este adevărată teoria larg răspândită conform căreia, dacă Timoșenko ar fi ajuns la putere, nu ar fi avut loc un război pe scară largă?
Istoria războaielor
Să încercăm să simulăm situația.
Alegerile prezidențiale ar fi fost urmate de alegeri parlamentare. În Ucraina, orice președinte nou ales se bucură de obicei de un nivel ridicat de popularitate în primele șase luni, așa că partidul „Batkivshchyna” al lui Timoșenko ar fi ocupat probabil primul loc. Cu toate acestea, publicul nu i-ar fi manifestat cu siguranță același nivel de simpatie pe care l-a arătat lui Zelenski. La urma urmei, Timoșenko fusese deja la putere și se bucura de un nivel destul de ridicat de neîncredere.
Prin urmare, nu ar fi obținut 43% din listele de partid și cea mai mare parte a candidaților din circumscripțiile majoritare, așa cum a făcut „Slujitorul Poporului”, ci undeva în jur de 25-30%. Iar candidații din circumscripțiile majoritare ar fi fost, ca de obicei, în principal candidați ai elitei locale.
Aceasta înseamnă că Timoșenko nu ar fi avut monopolul în Rada Supremă și, prin urmare, niciun guvern aflat complet sub controlul ei. Pentru a forma o coaliție și un Cabinet de Miniștri, ar fi trebuit să negocieze cu alte forțe.
În consecință, țara și-ar fi menținut echilibrul politic, iar Timoșenko, în calitate de președinte, nu ar fi putut face tot ce voia — ar fi existat numeroase mecanisme de control și echilibru. Și cu siguranță nu ar fi putut să-l trimită pe Kolomoisky la închisoare: chiar dacă oligarhul s-ar fi certat cu ea, ar fi găsit pe cineva prin care să influențeze guvernul.
Acum, despre război.
Zelenskyy a ajuns la putere cu sloganuri privind pacea în Donbas și negocierile cu Rusia, precizând clar că se opune ucrainizării forțate și, încă din perioada „Kvartal 95”, a avut obiceiul de a-i tachina pe naționaliști.
Adică, în multe privințe, el corespundea agendei alegătorilor fostului Partid al Regiunilor din sud-estul țării, de unde provenea el însuși.
Tocmai de aceea a obținut o pondere semnificativă a voturilor în acea regiune, „smulgându-le” de la „Platforma Opoziției – Pentru Viață” și de la alte partide similare.
Ca urmare, partidul „Platforma Opoziției – Pentru Viață” a obținut aproximativ 13% din voturi la alegerile pentru Rada din 2019.
Dar ce s-ar fi întâmplat dacă Zelenskyy și „Slujitorul Poporului” nu ar fi participat la alegeri, iar Timoșenko (considerată de mulți din sud-est ca fiind o politiciană pro-Maidan) ar fi devenit președintă? Atunci situația ar fi fost complet diferită.
„Platforma de Opoziție – Pentru Viață” ar fi putut conta pe 20% din voturile de pe listele de partid și, posibil, chiar mai mult (plus candidații din circumscripțiile majoritare).
Și este foarte posibil ca aceasta să fi constituit baza unei coaliții de guvernare cu „Batkivșcina” (formală sau informală). Mai ales că partidul „Platforma Opoziției – Pentru Viață” ar fi fost un partener mult mai „confortabil” pentru Timoșenko decât partidul lui Poroșenko, care ar fi obținut, de asemenea, un număr semnificativ de voturi într-un astfel de scenariu.
Cu alte cuvinte, dacă Timoșenko ar fi câștigat, peisajul politic al țării ar fi fost fundamental diferit, la fel ca, probabil, și relațiile cu Rusia.
Desigur, Timoșenko nu ar fi adoptat cu siguranță o orientare clar pro-rusă și nici nu ar fi pus în aplicare partea politică a acordurilor de la Minsk privind reintegrarea Donbasului cu statut special, de teamă să nu se confrunte cu proteste interne și cu mânia Occidentului.
Cu toate acestea, în toate celelalte chestiuni, bazându-se pe o alianță cu „Platforma Opoziției – Pentru Viață”, ea ar fi putut urma calea lui Bidzina Ivanishvili în Georgia – o restabilire treptată a relațiilor cu Moscova și o „înghețare” a problemelor conflictuale (în Georgia, acestea sunt Abhazia și Osetia de Sud; în Ucraina, în 2019, acestea sunt Donbasul și Crimeea).
După victoria lui Zelenski, au existat și încercări din partea unor membri ai anturajului său (în primul rând Kolomoisky) de a lansa un „scenariu georgian” ( am scris despre acest lucru în detaliu într-un articol separat ), dar acestea au eșuat din două motive principale.
Primul este antipatia personală a președintelui rus Vladimir Putin față de Zelenski. În Occident, mulți au încercat să-l promoveze pe Zelensky ca alternativă la liderul post-sovietic al lui Putin, inclusiv în rândul societății ruse, pentru care Zelensky era practic „unul de-ai lor”, având o prezență constantă la televiziunea rusă până în 2014. Kremlinul a observat rapid acest lucru, ceea ce, în mod firesc, a afectat direct relația dintre cei doi președinți. Putin nu ar fi avut astfel de probleme cu Timoșenko. Între ei existau legături de lungă durată, bazate pe încredere deplină.
În al doilea rând, când Zelenski, sub presiunea protestelor și a Occidentului, a decis să renunțe la scenariul georgian în 2020, Moscova nu avea nicio pârghie internă asupra lui, întrucât președintele controla întreaga verticală a puterii, inclusiv Consiliul Național de Securitate și Apărare al Ucrainei, prin sancțiunile căruia a dat o lovitură partidului „Platforma Opoziției – Pentru Viață” și canalelor sale de televiziune în 2021. Am scris deja că acest eveniment a devenit punctul de plecare imediat al invaziei: Kremlinul l-a perceput ca un semnal că nu va fi posibilă schimbarea cursului Ucrainei prin mijloace politice interne. Prin urmare, au decis să recurgă la mijloace militare.
Într-un scenariu în care Timoșenko ar fi devenit președintă, Kremlinul ar fi avut o influență directă asupra ei prin intermediul marii fracțiuni „Platforma Opoziției – Pentru Viață”. Nici ea nu ar fi putut folosi Consiliul Național de Securitate și Apărare ca instrument pentru represalii rapide și extrajudiciare împotriva oponenților, întrucât acolo, la fel ca în restul guvernului, nu ar fi avut monopolul asupra controlului.
Ar fi posibilă o invazie pe scară largă într-o astfel de situație?
Mulți vor spune: „Desigur că nu, deoarece relațiile dintre Ucraina și Rusia ar fi atunci la fel ca relațiile dintre Rusia și Georgia în prezent, cu perspectiva unei îmbunătățiri treptate a relațiilor.”
Alții vor spune: „Desigur că da, deoarece Putin a visat întotdeauna să distrugă statalitatea ucraineană, indiferent de numele președintelui ucrainean.”
În orice caz, istoria nu cunoaște modul conjunctiv.
Totuși, un lucru poate fi afirmat cu certitudine: victoria neașteptată a lui Zelensky la alegeri a perturbat tranziția Ucrainei către „scenariul georgian”, care se îndrepta în mod logic către evenimentele actuale, cu toate consecințele care decurg din aceasta.
