Pe vremea când Dumnezeu cobora pe pământ să-și treacă în revistă propria-i creație, poposind pe locurile unde azi este comuna Ponoarele, se opri în fața unei viroage, unde curgea sprințar un pârâu grăbit să ajungă la Dunăre. Și, ca să nu-și ude sandalele prăfuite, făcu Cel de Sus un semn cu toiagul, de se-nchegă pământul cu tăria unui munte de granit, lăsând apele să-l străpungă la rădăcină. De atunci, oamenii îl știu ca fiind „Podul lui Dumnezeu”. Ca să nu clevetească muritorii de rând și nici îngerii înalturilor că Prea Sfântul și-a făcut pod peste ape, doar așa, pentru utilitate personală, Dumnezeu a hotărât ca în preajmă oamenii să-și ridice trainică așezare, să-i poată bate cu pasul podul, în sus și-n jos, mândri că le e dat să „calce în picioare” creația divină. Căci oricare oltean crede că e mai cu moț decât alții! Și harnici și guralivi nevoie mare și-au întins așezarea la poalele munților Mehedinți, construind case mândre și crescând copii isteți, toate sub oblăduire cerească. Iar cine vine la Ponoarele simte că e, oarecum, în preajma unei guri de Rai, deși aici totul se încheagă într-o sumă omogenă a contradicțiilor. Liniștea pădurilor adânci contrastează cu fondul sonor creat de verva orală a oltenilor, atmosfera calmă creată de apropierea munților, cu rapiditatea în mișcări a acestora, ariditatea locurilor, cu căldura cu care ești întâmpinat, dacă vrei să le treci pragul. Și vor ști să te omenească și să te zăpăcească prin permanenta lor voie bună. Au livezi de pruni din care fac țuica, ce-ți deschide pofta de mâncare, și grădini plantate cu viță-de-vie ca să-ți asigure licoarea roșie parfumată, care încheie (cu lăutari!) o masă copioasă. Oricum nu veți scăpa până nu veți merge împreună să pășiți pe „Podul lui Dumnezeu”, al doilea pod natural ca mărime din Europa, și să vă umpleți brațele cu crengi de liliac culese din cea mai mare pădure de acest gen din țara noastră.
