Copilăria de altădată. Aţi fost cu pluguşorul şi aţi păţit aşa ceva...?

29 Dec 2017 | scris de Dănuț Deleanu
Copilăria de altădată. Aţi fost cu pluguşorul şi aţi păţit aşa ceva...?

De aproape o lună, comuna Văleni, județul Olt, nu mai avea liniște. Pe ulițele mai largi și mai ales pe la răspântii se auzeau pocnete asurzitoare de bici, zăngănit de talangă și scrâșnet nervos de pârâietori. Se făceau repetiții. Cum ieșeau de la școală, încă înainte de a lua vacanță, cetele se strângeau ca la comandă, preocupate ca totul să iasă „ca la carte”, deși cărțile în sine începeau să zacă nebăgate în seamă în ghiozdanele aruncate prin unghere. Membrii celor care constituiau grupul se știau încă de cu un an în urmă, rar întâmplându-se să mai aibă loc modificări în ultimele zile.

Cu căciula trasă adânc pe urechi, Paulică ieși din curte, zorindu-se preocupat spre capătul uliței, unde deja văru-su, Virgil al lu Mitu lu Geantu, cu un bici de cinci ori mai lung decât el, își făcea încălzirea de-o jumătate de oră. Adevărata tehnică era să-l plesnești dintr-o învârtitură în față și în spate. Paulică era cel mai mic din grup și, dacă nu era văru-su care să pună o vorbă bună, nici anul ăsta n-ar fi intrat „cu parte egală”. Fusese și cu un an în urmă tot cu aceeași ceată, dar atunci îl luaseră doar ca să strângă banii, dându-i și lui la final câțiva firfirici.

Acum, el era cel care trebuia să zică Plugușorul căci, ziceau ceilalți, îl dărâma până și o talangă. Și, de când începuse văru-su să împletească la cânepă pentru pleasnă, se apucase și el să învețe urarea. Ce e drept, o varinată mai pescurtată, căci „Plugușorul bătrânesc”, cum se zicea în popor, era greu de învățat. Dar și pe ăsta îl știa pe jumătate...

Și-a venit și seara de An Nou, seara Plugușorului. Era o ceață lăptoasă, de nu vedeai la 10 metri în față. Parcă toate hornurile caselor îngerești ale înalturilor se înfundaseră cu fum alb. ”Hai, mă, odată, că ăștia ai lu Costel al Badii ne-au luat-o deja înainte!” „Gata, vere, am venit!”, zice băiatul cu vocea sugrumată de emoție. „Bă, ți-ai dres glasul cu un ou?”, îl luă unul peste picior. „Ce ou, îl apără văru-su, că plesniră toate în cuibar, da-le dracu! Nu vezi ce ger e? Că mi-a împietrit și biciul în mână!”

Făcură câțiva pași dezorientați. De unde să înceapă? „Hai, la nea Gogu lu Dumnezeu, că sunt mai procopsiți!” (Lui Sandu Gheorghe îi ziceau oamenii „Gogu lu Dumnezeu”, fiindcă bunică-su, cât trăise, nu era zi în care să nu înjure și, când înjura, injura de toți Christoșii și Dumnezeii). O cotiră la dreapta, pe o uliță mai largă, îndemnându-se grăbiți spre casa lui nea Gogu. Paulică abia se ținea gâfâind după ei. Din cauza gerului prelungit, pe jos era ca sticla. În nopțile senine, toată bolta pâlpâindă a cerului se reflecta ca-n luciul unui lac încremenit între trestii.

Un pas greșit și cel mic era lat, cu căciula sărită la 2 metri distanță. „Ce faci, mă, împiedicatule? Își spărseși muzicuța? Ia vezi, poate nu mai poți să urezi, că vezi tu pă dracu!” Cu mândria șifonată, se ridică repede de pe jos, să nu-i înfurie mai mult. Înaintau în ceață ca-n vârtejul răsuflării unui balaur, ce scoate fum pe gură și flăcări pe nări. Doar că erau înfășurați într-un ger ce le crăpa obrajii și le arginta părul ițit de sub căciuli. Mai mult pe bâjbâite ajunseră în fața porților. Se umflară în ele și le dădură deoparte.

Intrară într-o curte largă unde, vara, copiii trăgeau șuturi la poartă cu o minge mai mult desumflată, decât umflată. Toate geamurile casei erau luminate ca la nunțile împărătești. Din cauza ceții apăreau doar ca niște dreptunghiuri gălbui, fără să se vadă ce e dincolo de ele. „Primiți cu Plugușorul?”, tună vocea ușor bâlbâită a lui văru-su, făcând să hămăie treziții câini preț de trei, patru gospodării în jur. Prima ieși tușa Viorica, dar mai mult auziră cum s-a deschis ușa, decât să o fi văzut. Era numai o siluetă care venea dintr-un gol luminos.

„Primim, maică, stați să-i chem și pă ăilalți. Goguleee, ieșiți, mă, că veniră copiii cu uratul!” O altă siluetă, de bărbat, însoțită de alte două mai mici, ieși din haloul de aur lăptos. Se crăcănă și-și puse gospodărește mâinile în șolduri, strigând: „Ai cui sunteți, mă? Ia, aporopiați-vă! Aaa, Paulică, tu ești, tată? Ia zi, mă, flăcăule!” Înghesuit în căciula care-i era mai mare cu două numere, Paulică numai flăcău nu se simțea. Ba, i se păruse că este mai mic chiar decât o buburuză ce încearcă să-și ia zborul, cu aripile cârpite de hibernare, de pe un fir de iarbă, primăvara.

Ceata se desfăcu repede, ca un evantai, fiecare asigurându-se că are loc să se desfășoare. Paulică rămase singur în mijloc, ca o trestie plăpândă, gata să înfrunte vântul aprig al așteptării celorlalți. Se încordă în el și începu cât îl țineau plămânii: „S-a sculat mai an/Bădița Traian/Și-a încălecat/Pe-un cal ne-nvățat...” Se legau versurile cu ușurință în gura tânără. „Mânați, măi, hăi, hăi...”, răspundeau ceilalți în răstimpuri. Pocnetele de bici răsunau până la jumătatea satului. În câteva minute terminase varianta prescurtată.

”Măi, Paulică, îmi urași tu, dar Plugușorul bătrânesc îl știi? E, dacă îl știi, primești de cinci ori mai mult de la mine”. Toți au încremenit la așa cuvinte. Nici nu mai era vorba despre bani, ci că se vor face de rușine. „Îl știu, nea Gogule!” Și începu. Băieții îl însoțeau cu „hăi, hăi” de câte ori le venea rândul. Pe la jumătatea pe care o știa și el, nea Gogu îl opri. „Bravo, mă, flăcăule, ia banii!” Parcă se aprinseseră sori în noaptea ghemuită în ceață. Și parcă îngeri cu făclii în mâini îi zâmbeau din toate colțurile cerului. „Cum de-l știuși, mă?”, îl strânse la piept văru-su. „Ne-ai scăpat de rușine!”

Un alt grup tocmai dădea să intre pe poarta lui nea Gogu. Paulică trecu țanțoș printre ei, ca un Cezar ce-și poartă pe umeri mantia strălucitoare. Știa că anul viitor are deja asigurat locul în trupă. Prin perdeaua nopții cețoase se zăreau celelalte gospodării la care trebuia să ureze. „Lângă boi v-alăturați/Și cuvântul mi-ascultați...” Și în noaptea dintre ani știa că vorba lui va fi dintre cele mai ascultate...

P.S. În amintirea iernilor de altădată, cu regretul că nimic din ce-a fost nu mai e, dedic acest material vărului meu Virgil Bolboaşă şi regretatului unchi Sandu Gheorghe. La mulţi ani, tuturor!

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Obiceiuri si Traditii

Ultima oră