Timpul care usucă

08 Ian 2019 | scris de Marian Nazat
Timpul care usucă

Dimineață mohorâtă. Ceață groasă și cavernoasă. „Metropola aleargă pe roți, iar intersecțiile fac adesea infarct. Sângele zgomotos al arterelor se blochează, timp în care începe sfârșitul lumii.” (1) De unde, e abia începutul zilei... Mă grăbesc să ajung la ora sorocită  la Înalta Curte de Casație și Justiție. Intru pe  strada Hristo Botev, dar șirul de mașini pare interminabil. Pe aici a stat Nicolae Carandino, placa de marmură  de pe zidul casei n-a dispărut, e tot la locul ei. Un tip prea puțin  cunoscut  în prezent. Romulus Vulpescu, alt dispărut, ni-l descrie ca pe un  ziarist important  și ca pe „un mare om de teatru, a tradus superb din grecește clasicii, are niște memorii nemaipomenite. Un mare om  de cultură. De altfel, nu întâmplător, la mine în bibiliotecă am fotografia  lui păstrată  la loc de cinste Și nu pentru că ne iubim sau că  suntem vecini... O avem de pe vremea când nu ne era vecin. O  avem oferită de el.

Vis-à-vis locuiește Mircea Sântimbreanu, peste drum stă Florica Potra, deasupra stătea Ion Caraion. (...) Mai încoace sta Radu Cosașu, puțin mai încolo sta Ion Horea. Într-un bloc vecin stătea poeta Iolanda Malamen, o fată foarte talentată, care face și pictură bună.” (2)  Între  timp, Radu Cosașu s-a mutat aproape de Piața Victoriei, iar ceilalți s-au ridicat la cer... Ce spirite au  umplut  cândva perimetrul acesta din buricul Bucureștilor... Astăzi... Și deodată cu literatura moare candoarea lumii, poetul Lucian Avramescu  nu se înșală deloc. Mai bine să nu-mi continui gândul, m-aș întrista iremediabil.

Sala de judecată este arhiplină. Un delator, dintre mulții scoși din tenebrele anilor din urmă, dă declarație de... martor. Vom scăpa de ei vreodată? Alexandr Zinoviev mă lămurește din trecutul ce nu diferă  deloc de vremurile noastre: „Turnătorii nu se fac niciodată oameni de treabă, am spus.   Pot să nu mai toarne dintr-un  calcul oarecare, sau pentru că li s-a ordonat. Însă, repet, nu se fac niciodată oameni de treabă, din simplul motiv că n-au niciun motiv să regrete.”(3)   Căci  regretul e al neputinciosului (4) , iar ei nu sunt nevolnici, dimpotrivă. Și-au asumat voluntar statutul de  hiene, gata să-și înfigă colții în carnea vânatului hăituit de  marii prădători ai  statului blagoslovit de strada rezist...

Mâine, poimâine, nu m-ar surprinde să-i aud pe indivizii aceștia învredniciți în rele răbufnind în fața completului, aidoma lui Ioan Slavici: „Domnul  comisar regal nu e un om bătrân ca mine, ci e tânăr,  levent, plin  de vigoare. Nu e cu toate acestea  în stare să ducă în spinare toate cărțile pe care le-am publicat în românește, istorie, știință, literatură, drame.” Fiindcă multe  dintre denunțurile lor sunt adevărate romane de ficțiune și la tupeul acestor năpârci, o astfel de insolență ar fi finalul perfect al ultimelor decenii de turpitudine morală  a României.

Pretoriul ascultă cu imensă curiozitate depoziția insului și apoi dă  cuvântul procurorului, avocaților și inculpaților, după care amână verdictul. Dascălul meu din facultate, profesorul Alexandru Athanasiu, scrie undeva ceva pilduitor: „Îmi stăruie și astăzi în memorie cum un judecător inspector  de la Tribunalul Municipiului București, în ședința de bilanț a activității Judecătoriei sectorului 2, la finalul unui discurs, care amesteca formule tipice discursului juridic cu îndemnuri mobilizatoare specifice regimului comunist, a lăsat să-i scape o frază memorabilă: «Când pronunțați o hotărâre, gândiți-vă la bătrânul sau tânăra, la femeia sau copilul care așteaptă soluția cu speranța  și credința pe care o au atunci când aprind o candelă sau se roagă. Voi, judecătorii, prin ceea ce faceți puteți aprinde o candelă   de speranță în inima celor care așteaptă de la voi dreptate». (5)”  Dar cine mai aprinde candele acum  în Templul Dreptății, un templu păzit cu strășnicie de jandarmii Mecanismului de Cooperare și Verificare?

În prag de Crăciun, „cazanier” în același spațiu, m-am crispat  o clipă. De sus, am auzit scandându-se „Libertate și justiție !” Voci cristaline, de prichindei. Ce s-o fi întâmplat? Alt  protest?  m-am arătat mirat. Nicidecum, erau copiii magistraților și angajaților de aici, însă n-am priceput de ce li se cerea să urle asemenea sloganuri lângă darurile de sub bradul împodobit. Că doar n-om fi în vremea fasciștilor ori a bolșevicilor... Sau mă înșel?

Plec spre birou, prin  orașul isterizat de sirenele disperării și realizez iarăși că „timpul se scurge peste noi lichid, ca o apă care nu udă, ci usucă” (6)...

 

Marian Nazat (www.mariannazat.ro)

[1] Lucian Avramescu, Despre singurătate

[2] Ion Jianu, Arta conversației cu Ileana & Romulus Vulpescu, dialoguri peste timp

[3] Homo Sovieticus

[4] Alexandru Athanasiu, Călătorie în centrul  inimii („Remușcarea este a păcătosului, regretul,  al neputinciosului.”)

[5] Călătorie în centrul  inimii

[6] Lucian Avramescu, Despre singurătate

 

 

 

 

 

 

 

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră