O altă zi de sâmbătă. La fel ca toate celelalte de până acum. Mă trezesc în zori și mă apuc să scriu ceva. Încă visez să fiu cineva în vălmășagul ăsta ros de orgolii al condeierilor. Visez să mă transform dintr-un substantiv propriu într-un adjectiv. Da, deoarece „știi că ești un mare scriitor când numele devine adjectiv." (1) Chiar așa, cum ar suna, de exemplu, lumea nazatiană, universul nazatian?...
Am luat-o razna, sau păcatul trufiei îmi dă târcoale? Îmi ridic privirea de pe coala albă, prea îmi zâmbea ca un drăcușor. Dincolo de blocul meu se tot înalță Catedrala Mântuirii Neamului și un fior de smerenie mă învăluie. „Păcatul este un eșec existențial. De altfel, cuvântul folosit în grecește pentru păcat, amartia, înseamnă etimologic eșec, neatingerea țintei”, îl aud parcă pe Părintele Constantin Coman mustrându-mă de pe cupola încă nedusă până la cer. L-aș crede de n-aș fi aflat că „monahia este lumea opusă celei obișnuite, lumea lui Ion Anapoda."(2)
Dar oare îmi doresc cu adevărat să devin adjectiv? Rămân în cumpănă, mai ales după ce citesc o istorioară grozavă despre Sfântul Paisie Aghioritul. Cică demult, în timpul vieții sale, cineva a mers la el și l-a elogiat peste măsură. Sihastrul l-a ascultat rușinat și i-a vorbit pilduitor: „Venind spre coliba mea, ați trecut pe lângă o grămadă de gunoi. Și acolo ați văzut și niște cutii de conserve goale. Și când v-ați apropiat de ele ați văzut că străluceau în lumina soarelui. Ei bine, să știți că eu nu sunt altceva decât acele cutii de conserve goale”. Decât o formă gramaticală, mai bine o cutie de conserve goală, însă îmi garantează cineva că voi găsi o rază de soare sub care să strălucesc ?
Așa că mototolesc bucata de celuloză și deschid o carte, sedus pe veci de vraja cuvântului tipărit. În definitiv, „ca să traiesc convenabil în deceniile acelea în care istoria ne teroriza, făcusem «comerț cu morții». Așa răspunsese un filozof grec când fusese întrebat cu ce se ocupa. «Fac comerț cu morții». Orice cărturar, în fond, se îndeletnicește cu citirea marilor dispăruți ai omenirii." (3)
La urma urmei, istoria ne-a terorizat și înainte de 1989, și după aceea, numai că perversitatea celei postdecembriste n-are asemuire, cu toate că filosoful propovăduitor al înjurăturii politice e de părere că atunci a avut loc „nașterea violentă a conștiinței civice”... Care conștiință civică, Maestre, că în afara violenței și a diversiunii n-am mai observat și altceva?
Paginile mă copleșesc, ele sunt calea exilului ales de bunăvoie, fuga dintr-o realitate potrivnică și brutală. Lașitate? Posibil. Să arunce piatra cel curat și neprihănit la faptă și la cuget ! Ce liniște s-a lăsat în jur... Complicitatea vinovaților, conjurația blazaților... Când s-a înserat ? Caut obosit în dicționar. Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată o înșiruire a unui obiect sau a unei ființe și determină numele acestora, acordându-se cu ele în gen, număr și caz. Nu e cazul, așadar, să-mi fac iluzii, sunt un biet scormonitor de mirări, de uimiri și atât. Scriitorii înseamnă mult mai mult, ei creează lumi, universuri, sunt demiurgii substituenți ai Dumnezeului adevărat și unic. Oricum, la sfârșit, voi fi ars ca substantiv comun: mortu`... Cum altcumva, de vreme ce „omul e puroi și scârnă. Trăiesc bine printre câini și porci. Duhnesc și ei ca și sufletul meu aceeași putoare! Din pricina păcatelor put ca un câine mort."(4)
Adorm consolat.
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
[1] Robert Schnakenburg, Viața secretă a marilor scriitori
[2] Nicolae Steinhardt
[3] Gabriel Liiceanu, România: o iubire din care se poate muri
[4] Avvakum Petrov (1620-1682), protopop, unul dintre reprezentanții de seamă ai mișcării de opoziție față de reformele introduse de patriarhul Nikon. A fost exilat în Siberia, apoi răspopit, iar în anul 1682, ars pe rug împreună cu alți „eretici” raskolnici.
