Am văzut ce n-a văzut Parisul: am văzut Parisul! Dau cinci bucureşteni pe un parizian. Căci, în vreme ce Parisul te învaţă să trăieşti, Bucureştiul te învaţă să mori. Şi parizienii ăştia, spre deosebire de mine, de noi, îşi trăiesc chiar propria viaţă, nu există nici o îndoială, nu respiră, nu iubesc, nu urăsc pentru alţii, o fac doar pentru ei. Parisule, Parisule, fiţi-ar străzile de despărţiri să-ţi fie, cu vitrine de privit, cu femei de neiubit, ce-ai avut cu mine? Ţi-am respectat somnul, n-am trântit pe jos nimic care să te trezească, ţi-am lăsat oamenii să-ţi trăiască şi tu, oraş de doi franci m-ai laut şi m-ai înecat într-o Sena pe care nu pot pluti decât umbre. Bă, Parisule, mă tem că je t’aime, iar ţie să nu-ţi fie frică, n-am să te las să-ţi faci de Turnul Effel al tău, am să te pun în genunchi, ca să fim pe glezne de egalitate, cu toate că eu am (avut) femei mai frumase ca tine. Degeaba speri într-o moarte frumoasă, n-o să apuci să te sinucizi. Am să-ţi tai venele, am să-ţi tai Champs Elysees, să-ţi curgă tot sângele, să-ţi curgă toate bistrourile, să-ţi curgă toate lacrimile, să-ţi curgă… Parisule, Parisule, dispari din calea mea, să nu te mai văd decât legat la ochi, ca să pot să te fur, să-ţi fur Notre-Dame, să-ţi fur Sacre-Coeur, să-ţi fur respiraţia, băi Parisule, că m-ai lăsat fără aer şi de-abia îmi mai duc zilele aici, la Bucureşti. Aici unde învăţ să mor… Învaţă-mă tu să trăiesc, dar nu mă mai chema la tine cu iubiri la pachet, nu mă mai chema ca apoi să mă trimţi de unde am plecat. Parisule, Parisule, fiţi-ar străzile de despărţiri să-ţi fie, cu vitrine de iubit, cu femei de neiubit, îţi arăt eu ţie! Regret că te iubesc, regret că mă iubeşti, regret că te regret, nu je ne regret rien. Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
