Fabuloasa Românie. Meşterii olari de la Horezu

14 Dec 2018 | scris de Dănuț Deleanu
Fabuloasa Românie. Meşterii olari de la Horezu

Odată cu descoperirea focului și inventarea roții, olăritul a devenit una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale omului. Cu timpul s-a transformat în meșteșug urmând ca, pas cu pas, să fie considerat adevărată artă. Frământând în pumni pământul gras, după o tehnică moștenită din tată-n fiu, s-ar părea că meșterii olari din Horezu știu cel mai bine acest lucru.

Dacă întrebi pe oricine, de la prichindei și până la moșnegii sprijiniți în toiagele neputinței, sau dacă citești o plăcuță indicatoare, afli rapid unde este strada Olarilor. Șerpuită, la fel ca liniile ornamentale de pe vasele de lut, strada urcă o coamă lină de deal. De la șoseaua principală și până sus mirarea va fi continuă. Garduri vii de flori, livezi cu mere ce parcă dau foc crengilor, nuci uriași ce umbresc jumătate de stradă și printre toate astea casele olarilor „tapetate” cu străchini pictate în sute de modele. 

Toate zidurile locuințelor dinspre stradă sau care dau în curți sunt bătute în „nestemate” smălțuite, făcute cu migală, unele având pe la porți adevărate panouri din lemn, unde “spoturile publicitare” sunt chiar blidele agățate în cuie mici. În Horezu, trei familii sunt recunoscute a fi (am văzut zeci de premii și diplome obținute la tot atâtea festivaluri de creație populară de la noi sau din străinătate) aproape desăvârșite în arta olăritului: familiile Mischin, Vicșoreanu și Ogrăzeanu. 

Am intrat în curte la familia Mischin. Casa mare, cum o numeau gazdele, cea de la stradă, era îmbrăcată de sus până jos în farfurii de toate culorile. În cealaltă, în casa mică, se robotea de zor, căci acolo era atelierul de făcut oale, de împodobit și de uscat, atunci când timpul era nefavorabil. În sobe duduia focul, iar sus, aproape de tavan, pe niște stinghii de lemn, se odihnea, înșirată pentru uscat, o divizie de străchini ce-și aștepta rândul la încondeiat.

Să nu credeți că, pentru a face o ulcea, olarul ia un pumn de mâl mai închegat, îl frământă în mâini de câteva ori, îl trântește pe roată și-l învârtește printre degete până ia forma dorită! Nu. Procedura este mut mai laborioasă și necesită o muncă așa nu v-o închipuiți la prima vedere. Mai întâi, pământul bun se găsește doar în anumite locuri.

În cazul de față olarii merg la 5 km distanță de localitte și scot cu lopețile și târnăcoapele pământul săpat de la trei metri în jos. Apoi acesta este pisat, tăiat cu „cuțitoaia” și i se dă apă. Se lasă două-trei zile la dospit și se frământă până ajunge moale și docil ca o plasilină sau ca o turtă, cum îi spun olarii.

În această fază, bucățelele din el pot fi folosite ca medicament, în special pentru ciroză (Se pun bucățelele într-un pahar cu apă, se lasă să se topească, pământul se lasă pe fundul paharului iar apa se bea la anumite ore și în anumite cantități. Medici din Cluj și Vâlcea vin special la Horezu să ia „turte” pentru medicamentația bolnavilor). Odată ajuns turtă, lutul nu trebuie să aibă nicio impuritate, nici măcar un firicel de pai, pentru că, băgat în cuptor, impuritățile vor arde dând senzația că este crăpat vasul. 

Se pune într-o folie de plastic și, atunci când se ia din el, este tăiat cu o sârmă, la fel cum taie țăranii mămăliga cu ața. Se iau bucățile, se frământă pe podea și se fac cilindri cam de 7-8 kg, stivuiți ca pe lemne. Un astfel de cilindru se mai frământă o dată pe podea, urmând să fie rupt și făcut „gogoloațe”.

Frământat în mâini, gogoloțul ajunge pe taier (roata mică) și începe să fie modelat. Când devine strachină, se lasă la zvântat și urmează să fie decorat. Unealta este în fapt un corn de vită ce are în capătul subțire o “țipră” (o pană de gâscă ascuțită).

Vopselele folosite sunt din pământ natural: alb, roșu, negru, iar “arama” din oxid de cupru nediluat, ars și trecut printr-o râșniță până ajunge ca o pastă. De aici încolo, fantezia celui ce le pictează începe să lucreze. De regulă, improvizațiile sunt alăturate marilor teme: pomul vieții, roata, nunta, vestitul cocoș etc.

Cam asta e povestea lutului. Iar olarii își păstrează în familie meșteșugul, transmițându-l unul altuia, în urma lor rămânând poate doar vorbele lui Creangă: “Ia, fost-am și eu o bucată de humă neînsuflețită…

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Calatorii

Ultima oră