Reportaj la botu' cazanului. Mai ştiţi cum se face ţuica în curte?

15 Noi 2019 | scris de Dănuț Deleanu
Reportaj la botu' cazanului. Mai ştiţi cum se face ţuica în curte?

La olteni, de când e lumea lume (vorba lui Amza Pellea), spre sfârșitul toamnei, un colț de ogradă capătă aspect de purgatoriu în miniatură. În cazane bine căpăcite bolborosește o compoziție obținută prin fermentarea boabelor, pielițelor și ciorchinilor de stuguri, sub ele ard nestinse flăcări, iar în jurul lor țopăie vesel oameni care încarcă și descarcă boasca (sau prăștina).

După câteva ore de așteptare, prin țeava răcitorului începe să curgă un lichid aparent apos, dar care o dată gustat, atunci când începe să țuruie prima dată, ar face să oprească până și respirația tuciuriului Scaraoțchi.

Trezită odată cu găinile, tușa Sandu Stana, din comuna Văleni, județul Olt, dirijează focurile din curte, mai abitir ca mâna cu baghetă a maestrului Celibidache. Principala ei misiune este aceea de a întreține jăraticul, descântându-l așa cum de-o viață îl domolise sau îl vâlvorise, fie pe plită, fie la pirostriile din curte.

De când se știe fusese de față sau asistase la facerea țuicii. Însă acum, la cei 71 de ani, nu mai participa activ la toate etapele procesului, ci supraveghea dând sfaturi, întreținând vâlvătaia sau uitându-se lung în foc, ca la propria viață. Era mică și cocoșată, de parcă pământul însuși tot încearcă s-o tragă la el, întru veșnica pomenire.

„Am făcut țuică de prună și acu’ o lună, da’ nu multă, că n-avem noi mulți pruni p-aci, nu e zonă pomicolă. Avem vii lăsate de la Dumnezeu și din moși-strămoși, muncite greu, cu mâinile astea crăpate. Nu e ușor, maică, să stai aplecat, s-o legi, s-o tai, s-o sapi, că de stropit, nu mai avem azi bani.

Din vie facem vin, de-l bem și noi de sărbători, la masa de Crăciun, și ne rugăm la Ăl de Sus să-l țină măcar până la Paști, că de la Înviere încolo se acrește și nu mai poți să-l bei. Înainte, când se oțețea, făceam din el poșircă, întingeam cu mămăligă și plecam cu noaptea-n cap, cu căruța cu boi, la secerat. Acum nu mai e cazul!”

Provenită dintr-o familie de țărani get-beget, tușa Stana nu prea știa carte. A avunt însă în fiecare zi trăită, de la cântatul cocoșilor și până la apusul soarelui, examene cu viața. Are fața ridată și brăzdată ca pământul secetos pe care, nu o dată, l-a scurmat și l-a întors aproape cu mâinile goale. În barbă și pe obraji i-au crescut fire lungi și albe de păr, probabil câte unul pentru fiecare necaz major care a încercat-o.

„Ca să fie țuica bună, cel mai bine e să folosești un cazan de aramă bine spălat și bine căpăcit cu cocă, atunci când pui capacul. Și țeava de răcire trebuie să fie mai lungă, să se învârtească aburul bine prin ea.

Boasca nu trebuie să fie secată de tot, numai pielițe și zgârciuri, mai lași în ea și ceva mustuială, nu tragi zeama până la ultima cană. Focul nu trebuie să fie nici iute, să facă presiune și să sară capacul, dar nici moale, că nu mai fierbe bine. Trebuie să fie așa, ca cum ai face varza pentru pomană”.

Pe țeava care iese din butoiul răcitor încep să curgă primele picături . Mamaie se ridică, ținându-se de șale, și cu o ceșcuță în mână vine să ia „fruntea” țuicii. Gustă și se scutură, ștergându-și cu dosul palmei colțurile gurii. După grimasa făcută, e clar că i-a pârjolit gâtul. Se așează anevoie pe scăunel și domolește focul, să nu dea boasca pe dinafară. Adusă de spate, albă la păr și cu un inperceptibil tremur al mâinilor, pare soră cu Moș Vreme, cel ce torcea alene caierul timpului.

„Un cazan durează cam patru ore până se termină de fiert și scoți din el cam 20-30 de litri de țuică. La olteni se lasă să curgă mai mult, nu e nevoie să fie spirt. Iese țuica mai slabă, dar e numai bună de fiert și de băut 2-3 ibrice la tăiatul porcului.

Înainte, pe vremea lui Ceaușescu, toată lumea o făcea, cu programare, la cazanul comunal. Unii, care aveau boască multă, săteau și o noapte întreagă până o terminau. Acu’ nu mai merge lumea la cazan, cei mai mulți și-o fac în bătătură.”

Prima găleată cu țuică este deja plină. Tușa ia în mână o jumătate de ceșcuță și o aruncă în foc. Flăcările izbucnesc vioi, semn că mai poate fi lăsată să curgă. Din țeava din cupru care pornește din cazan ies aburi calzi.

„Țuica se poate păstra în damigene de sticlă sau în peturi mai mari din plastic. Dar cel mai bine este s-o pui într-un butoi de dud, ca să iasă galbenă ca gutuia. Dacă butoiul e nou, țuica își mai trage aromă și din doagă și iese mai bună. Cu cât o lași mai mult în butoi, cu atât mai galbenă se face. Ia s-o lași 10 ani și pe urmă să vezi ce țuică bei!”, se laudă bătrâna.

Mai gustă o dată din ceașcă și se pregătește să reia operațiunile de schimbare a compoziției. Dă drumul la boască și spală cazanul pe dinăuntru, pregătindu-l pentru o nouă tranșă. Țuica abia făcută răspândește un miros îmbietor, pe care-l simte negrești orice „drojdier” preț de jumătate de uliță.

De acum poate veni oricând și gerul Bobotezii, căci o țuică fiartă, băută la gura sobei, dezleagă limbile și încălzește sufletele. A fost o vreme când statul, pentru a-și lua impozitele, vroia să interzică alambicurile. Păi cum să interzici românului țuica cea de toate zilele, când făcutul ei este tradiție strămoșească, cu asistență dumnezeiască?

 

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Bizar

Ultima oră