Un război cu deznodământ previzibil?

24 Oct 2022 | scris de Marian Nazat
Un război cu deznodământ previzibil?

Nu știu alții ce-or simți, dar eu încep să mă dumiresc... Dacă nu mi-o juca imaginația vreo festă, sătulă să o tot căznesc cu fel de fel de încercări. Bunăoară, mi se pare că abia acum pricep rostul ciudatei , controversatei pandemii, una care ne-a anihilat aproape toate reflexele de ființe raționale și demne. Fiindcă,  să nu uităm, „ceea ce uimea și dezarma poporul era caracterul neașteptat, violent, fatal al acelei epidemii înspăimântătoare. Ciuma reușise în cîteva zile ceea ce nu reușise să facă tirania în douăzeci de ani de umilire universală.”[1] Numai că virusul (o ciumă, în definitiv) slobozit în condiții misterioase printre noi  fusese născocit să ne fie  tiran un timp. Cât să ni se verifice credulitatea și instinctul  de turmă,  ca într-un experiment pavlovian. Și,  fără să comenteze, omenirea s-a trezit asemenea muștei căreia, în copilărie, îi înfigeam un ac în cap și o priveam sadic, în toată-i zbaterea zadarnică. Așa și noi, înțepați în creier cu țeapa-COVID, un an, doi, nicidecum o săptămână sau două... Stările de urgență și izolarea silită ne-au atrofiat rațiunea, spiritul analitic, transformându-ne în râme mascate fedeleș. În toiul măsurilor de cazarmă, bubuiturile de tun ne-au scos din amorțire, alungându-ne spaima de  Coronavirus. Războiul din Ucraina l-a detronat pe  despotul microscopic și ne-am pomenit ca „o balegă de vacă storcoșită  de picioarele  unui trecător.”[2] O panică planetară  o înlocuia pe alta, ce scenariu perfect! Închiși în celulele zăbrelite de gardienii sanitari, deveniserăm cobaii ideali  ai oricărei urzeli. Dinspre Washington aud (mi se năzare, oare?) aceeași tânguire din clipele disperate ale istoriei : „Am bănuiala că europenii  au început deja să ne vândă, pentru a se răzbuna pe faptul că nu i-am cumpărat.”[3] Maiorul Morris putea fi oricare dintre oficialii de la Casa Albă, inclusiv Joe Biden, această jucărie stricată a Americii. Fideli planului  lor hegemonist, yankeii au mutat abil în Europa de Est, însă numai după ce și-au cumpărat  toți complicii nerăbdători din zonă la preț de dumping. Dresați ca la manual, pravoslavnicii lui Zelensky au mușcat momeala cu gust de hot-dog și urgia s-a pornit la doi pași de granița noastră răsăriteană. Un hohot de râs a răsunat deodată pe malurile Potomacului, cunoscut fiind că „niciun popor din lume nu știa să râdă din toată inima, așa cum fac americanii. Râd ca niște copii, ca niște elevi în vacanță. (...) Popoarele latine râd ca să râdă, pentru că le place să râdă, pentru că «râsul face bine» și pentru că, bănuitori, vanitoși și mândri cum sunt, cred că așa cum râd ei de alții, niciodată de ei înșiși, nu este posibil să se râdă de ei. Nu râd niciodată ca să facă plăcerea cuiva. Și ei, ca și americanii, râd pe cont propriu, însă cumva altfel decât americanii, râsul lor nu este niciodată gratuit, râd oricând despre orice. Însă americanii, ah, americanii, chiar dacă ar râde numai pe cont propriu, adesea râd din nimic, câteodată mai mult decât ar trebui, chiar dacă știu că au râs îndeajuns și nu sunt deloc interesați să afle, îndeosebi la masă, la teatru, la cinema, dacă râd din același motiv pentru care râd și ceilalți.”[4]

 Ca la comandă, râsul i-a molipsit și pe români. Un  râs  forțat, ca un rictus dureros. Printre aplauzele  și pasul de defilare închinate ocupantului încartiruit aici. Păi, „armata americană are același miros dulce și moale ca al femeilor blonde”[5] și  merită, nu ?, tot ce-i mai bun pe pământul românesc, mama ei de slugărnicie ! Deh, imparțiali din născare, le oferim astăzi ceea ce le-am oferit și sovieticilor în urmă cu o juma' de secol. În curând, în dialectica  smintită a evenimentelor,  e posibil ca un alt general Cork să treacă triumfal pe lângă vestigiile culturilor vechi ale „Bătrânului Continent” și să retrăim scena malaparteiană de pomină. Așadar, „cu un înfiorător scrâșnet de șenile am ieșit în fața Palatinului, aplecat sub greutatea ruinelor Palatului Cezarilor, am urcat pe Via dei Trionfi și, la un moment dat, imensa și liniștita lună ne scoase în fața zidului Colisseumului.

- What’s that? strigă generalul Cork, încercând să domine corul de fluierături care veneau din coloană.

- Colosseo! am răspuns.

- What?

- The Colisée! strigă Jack.

Generalul Cork se ridică în picioare în jeep, admiră îndelung, în tăcere, scheletul gigantic al Colisseumului și, întorcându-se către mine, cu un ton de orgoliu în voce, strigă:

- Bombardierele noastre au lucrat bine! Apoi, ca pentru a se scuza, adaugă desfăcându-și brațele: Don’t worry; Malaparte, that’s the war!”[6]  Mda, doar că războaiele se poartă dintotdeauna în altă parte decât în apropiere de Statuia Libertății... Cu morții altora, desigur, și în profitul „Marelui  Licurici”. Aidoma  conflictului militar din Ucraina, al cărui deznodământ nu-i dificil  de anticipat, o cunoaștem din cărți. Cică „la un moment dat, Vișinski a povestit că l-a întrebat  pe un puști napoletan dacă știe cine a câștigat războiul. «Englezii și italienii», i-a răspuns băiatul. «Și de ce?» «Pentru că englezii sunt verii americanilor, iar italienii sunt verii francezilor». «Și despre ruși, ce poți să zici? Crezi că or să câștige ei războiul?» l-a întrebat Vișinski pe băiat. «Ei, nu, rușii îl vor pierde», i-a răspuns puștiul. «Și de ce?» «Pentru că rușii, săracii, sunt verișorii germanilor».”[7] Deloc metaforic, Adrian Severin  crede că „victoria Occidentului în războiul din Ucraina şi plasarea Ucrainei în tabăra învingătorilor Rusiei, nu aduce pur şi simplu securitatea în regiunea Mării Negre, dacă aceasta nu este urmată de un tratat de pace acceptabil tuturor, învinşi şi învingători, şi garantat de un sistem regional de echilibru al puterilor. În pregătirea acestuia trebuie stabilit ce înseamnă «victoria» în condiţiile concrete. Dacă la finele ostilităţilor se consacră consensual frontierele ucrainene existente în februarie 2022, adică la data la care «operaţiunea specială» rusă a fost declanşată, se poate vorbi, în cel mai bun caz, despre o remiză, dar nu despre victorie. Aceasta ar fi, mai degrabă, o victorie a Rusiei. Dacă Rusia ar accepta revenirea la frontiera ucraineană din 1991, deci la o frontieră asemănătoare celei stabilite prin umilitoarea pace de la Brest-Litovsk, Occidentul colectiv ar putea afirma că a înregistrat rezultatul cel mai bun la care realist ar fi putut spera. Ulterior nu ar mai fi niciun temei pentru menţinerea sancţiunilor economice împotriva Rusiei, care, oricât de slăbită ar ieşi, sub aspect militar şi economic, şi-ar păstra intacte resursele pentru a-şi lua revanşa cu prima ocazie.”[8]

Din păcate, istoria tinde să se repete, are acest prost obicei. Întotdeauna peste capul românilor,  verii vitregi ai tuturor, socotiți, pe deasupra, și  ființe de mâna a doua, a treia...

 

 

 

 

 

 

[1] Curzio Malaparte, Pielea

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Curzio Malaparte, Pielea

[6] Ibidem

[7] Ibidem

[8] Dizertaţia pregătită de fostul ministru de Externe Adrian Severin pentru Conferinţa de la Bucureşti privind securitatea în regiunea Mării Negre.

Alte stiri din Actualitate

Ultima oră