În mai puțin de o săptămână, Donald Trump a reconfigurat peisajul geopolitic global cu o viteză și o îndrăzneală care sfidează orice protocol diplomatic. De la umilirea publică a Ursulei von der Leyen în Scoția, până la impunerea unei noi ordini comerciale mondiale prin tarife vamale unilaterale, președintele american și-a reafirmat rolul de conducător al unui imperiu care nu mai cere, ci impune. Sub pretextul unui „reset economic”, Trump dictează condiții nu doar rivalilor, ci și aliaților, redând statului american o autoritate pe care elitele globaliste o cedaseră de mult în fața corporațiilor și a organizațiilor internaționale. Cu un amestec de forță militară simbolică, presiune economică brutală și o viziune lipsită de iluzii despre echilibrul puterii, Trump își joacă fără complexe rolul de „rege al lumii libere” – într-un moment în care ceilalți lideri par slabi, ezitanți sau irelevanți, scrie Causeur
Operațiunea „Ziua Eliberării”, lansată pe 2 aprilie, prin care Donald Trump urmărește să revoluționeze comerțul mondial, a intrat într-o nouă etapă odată cu anunțul, făcut joi seara, privind tarifele vamale pe care Statele Unite le vor impune celorlalte țări începând cu 7 august. Acest anunț, alături de altele ce vizează guvernele Rusiei și Israelului, încheie o săptămână în care Trump a început prin a o umili public, în Scoția, pe președinta Comisiei Europene, urmată de o semi-umilire a premierului britanic. Fie că este aprobat sau detestat, Trump ocupă spațiul strategic și mediatic într-un mod copleșitor și nu încetează să reamintească lumii atât de neprevizibilitatea sa, cât și de forța colosală a statului pe care îl conduce.
Donald Trump este președintele Statelor Unite. Și, poate, al lumii… Cel puțin, așa pare în acest moment. Are o influență uriașă: bombardierele sale invizibile B-2 Spirit traversează jumătate din glob pentru a lovi Iranul. Strategia sa tarifară ambițioasă zguduie toate națiunile lumii, fie ele mari sau mici. În plus, pare să fie pretutindeni la el acasă, pentru că tot în Scoția, pe pământul natal al mamei sale, la complexul său de golf Trump Turnberry, cumpărat în 2014, președintele a încheiat un acord comercial preliminar cu Uniunea Europeană și a purtat discuții cu aliatul său britanic, Sir Keir Starmer. Duminica trecută, a primit-o pe Ursula von der Leyen asemenea unui principe care își primește vasalul. Au pecetluit întâlnirea cu una dintre strângerile de mână ferme, caracteristice președintelui american, după ce Trump a declarat că este „cel mai mare acord încheiat vreodată”. Dacă acest acord preliminar – despre care cele două părți păstrează versiuni sensibil diferite – va fi aprobat de Statele Unite (Curtea de Apel americană trebuie să decidă dacă Trump are dreptul să-l impună prin decret), de Consiliul European (cu majoritate calificată) și de Parlamentul European (cu majoritate simplă), se va putea spune, cel puțin, că nicio altă putere comercială de anvergura UE nu a acceptat un acord atât de dezechilibrat, părând totodată recunoscătoare.
Chinezii beneficiază de un răgaz până pe 12 august
A doua zi, a venit rândul prim-ministrului britanic să-i sărute papucul lui Trump – chiar dacă, tehnic vorbind, se afla pe propriul teritoriu. Este adevărat că Regatul Unit a obținut un acord mai bun cu SUA decât UE, cu o taxă vamală de bază de 10%, în loc de 15% – unul dintre avantajele Brexitului – însă liderul laburist s-a văzut forțat să joace un rol secundar. Cei doi lideri au susținut o conferință de presă în care cavalerul Starmer cu greu a reușit să spună ceva, în timp ce „Regele Donald” a adus în discuție mai multe dosare în care interlocutorul său ar fi eșuat: imigrația (numărul migranților ilegali care au traversat Canalul Mânecii a atins deja 25.000 în acest an, un record); tranziția energetică (Starmer ar fi trebuit, în opinia lui Trump, să continue exploatarea petrolului și gazului din Marea Nordului, în loc să se închine zeului energiei verzi); și primarul musulman al Londrei, Sadiq Khan (pe care Starmer îl numește „prietenul meu”, iar Trump „un tip rău”).
În același timp, Trump a pus presiune și pe aliatul său Benjamin Netanyahu, declarând că, în opinia sa, problema foametei din Gaza este reală, și a zguduit și relația cu cel pe care comentatorii progresiști îl considerau până de curând un partener – Vladimir Putin – oferindu-i un nou ultimatum, mult mai scurt, pentru a pune capăt războiului din Ucraina.
Marți, Trump a inaugurat un nou teren de golf în Scoția, înainte de a se întoarce la Washington pentru a – în cuvintele sale – „stinge incendii în jurul lumii”, adică pentru a pune capăt războaielor și altor crize internaționale.
Desigur, iată continuarea redactată corect în limba română, cu stil clar, natural și fidel textului original:
Francezii l-au supranumit pe Nicolas Sarkozy „omnipreședintele”, iar pe Emmanuel Macron „Jupiter”, dar acești doi președinți ai Republicii Franceze nici măcar nu se apropie de nivelul acestui american de 79 de ani în ceea ce privește omniprezența, obrăznicia și chutzpah-ul (nerușinarea provocatoare). Nu e nevoie să crezi că Trump este un geniu sau că are dreptate pentru a recunoaște că este un adevărat fenomen. La doar două zile după întoarcerea sa „acasă” la Casa Albă (mai degrabă decât „acasă” în Scoția), Trump anunța prin decret câștigătorii (relativi) și perdanții (probabili) marii sale operațiuni de renegociere a schimburilor comerciale internaționale.
Dacă Regatul Unit, Uniunea Europeană, Japonia și Vietnamul au reușit să încheie acorduri cu Statele Unite, alte 17 țări nu au reușit să negocieze un acord pentru a reduce tarifele vamale de care Trump le amenințase, înainte de termenul-limită de 31 iulie, la miezul nopții. Pentru toate aceste țări, noile tarife vor intra în vigoare pe 7 august, și nu pe 1 august (cum era prevăzut inițial), pentru a permite autorităților vamale să se pregătească logistic.
Cele mai drastic sancționate nu sunt neapărat cele mai mari economii: astfel, Elveția se confruntă cu un tarif de 39%, Laos și Myanmar cu 40%, iar Siria cu 41%. Brazilia, a cărei conducere actuală, prin președintele Lula, se află în conflict deschis cu Trump — acesta îl acuză pe Lula că își persecută juridic predecesorul, Jair Bolsonaro, la fel cum democrații americani l-au persecutat pe Trump după evenimentele de la Capitoliu — va fi vizată de un tarif de bază de nu mai puțin de 50%.
Japonia, care a încheiat un acord, va avea un tarif de 15%, la fel ca și Coreea de Sud, care însă nu are un acord formal. Taiwanul, aliat apropiat al Statelor Unite și amenințat cu invazia de către China, va fi taxat cu 20%, dar încă speră să ajungă la un acord înainte de termen. Canada, deși parte a unui tratat comercial de lungă durată cu SUA și Mexic, va fi supusă unei taxe de 35% pentru produsele care nu sunt acoperite de acest acord. Motivul? Premierul canadian Mark Carney a îndrăznit să răspundă primelor tarife impuse de Trump și, în plus, potrivit acestuia, Canada nu a luat măsuri suficiente pentru a opri exportul ilegal de fentanil către Statele Unite.
Negocierile cu China sunt încă în desfășurare, așa că Beijingul beneficiază de o prelungire a termenului până pe 12 august, înainte ca administrația Trump să ia o decizie finală privind tarifele.
Dacă există o logică în spatele haosului aparent al acestor decizii, ea constă într-o combinație între o viziune pur economică și nevoia de a exercita influență geopolitică. Astfel, Pakistanul a obținut o reducere a tarifelor de la 29% la 19%, în schimbul unui acord privind exploatarea comună a rezervelor sale de petrol. În schimb, India rămâne cu un tarif de 25%, nu doar pentru că nu a reușit încă să negocieze un acord comercial cu Statele Unite, ci și pentru că permite în continuare Rusiei lui Putin să ocolească sancțiunile occidentale privind exportul de petrol rusesc.
După cum afirmă Trump în textul recentului său decret: „unii parteneri comerciali [...] și-au exprimat intenția sinceră [...] de a se alinia cu Statele Unite în chestiuni economice și de securitate națională”. De reținut: aspectele economice nu sunt neapărat separate de cele ce țin de securitatea națională (un argument care întărește justificarea invocată de Trump pentru a impune tarife — o chestiune comercială — prin decret prezidențial — un instrument de politică de securitate).
Wall Street, readusă la ordine
Există, în esență, două lecții importante de reținut din acțiunile recente ale lui Trump, cel puțin pe termen scurt. Prima: America s-a întors. E încă prea devreme pentru a spune dacă președintele chiar a reușit să „facă America măreață din nou” – Make America Great Again. Dar este, fără îndoială, o palmă pentru toți acei comentatori atât de savanți – mai ales în Franța – care pretindeau că pot descifra și anticipa intențiile unui președinte imprevizibil, susținând că acesta vrea să readucă Statele Unite în secolul XIX, că urmărește o izolare națională sau o împărțire a lumii în sfere de influență între America, Rusia și China. Nu doar că un copil ar înțelege că o astfel de viziune este imposibilă în lumea de azi, dar „măreția” americană, așa cum o concepe Trump, nu poate accepta să cedeze teren în fața rivalilor. Trump tocmai a demonstrat că, în opinia sa, președintele Statelor Unite trebuie să influențeze tot ceea ce se întâmplă pe planetă – nu prin trimiterea soldaților americani să lupte pe teritorii ostile, ci prin operațiuni militare punctuale și prin presiune economică, aplicată nu doar inamicilor, ci și aliaților care devin incomozi.
A doua mare lecție este revenirea statului. Combinând interesul economic cu cel geopolitic, Donald Trump ne arată că statul – cel puțin cel mai puternic stat din lume – nu trebuie să fie un instrument în mâinile multinaționalelor sau al burselor. Impunând, cel puțin într-o primă fază, voința sa fără a consulta Wall Street (finanțele) sau Main Street (industria), el amintește de celebra replică a lui Boris Johnson, când a aflat că mediul de afaceri britanic se teme de Brexit: „La naiba cu business-ul”. Nu e vorba de a ignora interesele companiilor – departe de asta – ci de a reaminti că acestea există pentru a servi națiunea, nu invers.
Va mai trece ceva timp până vom putea evalua pe deplin validitatea abordării economice a lui Trump. Între timp, însă, putem saluta reafirmarea primatului politicii. În Federalist Papers, celebra colecție de eseuri care contura viziunea politică a noii republici americane la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Alexander Hamilton afirma că „vigoarea guvernării este esențială pentru siguranța libertății”. Ce națiune democratică nu și-ar dori astăzi un lider mai viguros decât Macron, Starmer sau Carney (care, ce-i drept, e puțin deasupra celorlalți)?
Și o ultimă veste pentru toți cei care susțineau că Trump n-a fost decât marioneta lui Putin: președintele american tocmai a ordonat desfășurarea a două submarine nucleare, ca răspuns la comentariile „provocatoare” ale lui Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate al Federației Ruse.
