Fostul ambasador francez la Washington, Gérard Araud, critică lipsa de pregătire și de curaj politic a liderilor occidentali în recentele întâlniri de la Anchorage și Washington, dedicate conflictului din Ucraina. Într-un interviu pentru Le Figaro, acesta afirmă că reuniunile au produs doar declarații simbolice, fără soluții concrete, în timp ce Rusia refuză încetarea focului, iar europenii rămân blocați pe ideea frontierelor Ucrainei din 1991. El critică atitudinea liderilor europeni, descriind scena de la Casa Albă drept „imaginea guvernanților stând cuminți în Biroul Oval”, un tablou care sugerează subordonare și chiar vasalitate față de Statele Unite.
Din lipsă de pregătire și de curaj politic, cele două întâlniri dedicate războiului din Ucraina s-au soldat doar cu declarații vagi, fără progrese reale pe fond, critică fostul ambasador al Franței la Washington.
LE FIGARO: Care este bilanțul summitului de la Washington? Reprezintă el o etapă importantă spre pacea în Ucraina?
GÉRARD ARAUD: Pun cele două summituri în paralel, cel de la Anchorage și cel de la Washington. În ambele cazuri este cam aceeași situație: Donald Trump, în fond, nu își pregătește summiturile. Se prezintă cu mâinile în buzunar, spunându-i interlocutorului: „Ce vrei?” Asta nu este serios. Am participat la pregătirea multor summituri. În mod normal, există o lungă negociere prealabilă, apoi un document de decizie și un comunicat final cu hotărâri ferme. Aici, nimic din toate acestea. Doar discuții vagi. Pentru a pregăti aceste negocieri, ar fi trebuit ca Steve Witkoff, emisarul lui Donald Trump, să-și întâlnească omologii ucraineni, pe europeni, să compare notele și să ia decizii.
De altfel, modul în care s-a desfășurat totul a fost destul de surprinzător, chiar stânjenitor. Putin și Trump schimbând amabilități, Trump felicitându-se pentru o „atmosferă pozitivă”, în timp ce Zelenski sosea cu o scrisoare de la soția sa pentru a o înmâna Melaniei Trump… Totul a avut un aer de reality show.
Întrebarea teritoriilor ucrainene revendicate de Moscova nu a fost abordată. Au evitat participanții deliberat subiectele delicate?
Da, cu siguranță. În fond, care era obiectivul participanților? Pentru Putin, era important să evite o decizie a lui Trump, temându-se de noi sancțiuni. Europenii, la rândul lor, s-au grăbit la Washington pentru a-l proteja pe Zelenski, de frica unei presiuni directe din partea lui Trump și a riscului de a le „vinde povestea” rusă. Atitudinea lor nu e onorantă. Imaginea guvernanților stând cuminți în Biroul Oval, departe de a fi flatantă, sugerează o postură de subordonare, chiar de vasalitate.
Paradoxal, aceste două summituri urmăreau tocmai să nu ducă nicăieri. Europenii au plecat mulțumiți că au limitat pagubele, pentru că nu s-a întâmplat nimic. Se temeau de o decizie pripită în stilul lui Trump, lucru care nu s-a produs, din moment ce nu s-a luat nicio decizie. Cât despre un summit tripartit între Zelenski, Trump și Putin, acesta din urmă a acceptat doar principiul. Dar nu știm dacă îl va convoca, și mai ales, cu ce scop. A fost un teatru de umbre, cu o singură consecință: războiul continuă.
Președintele american a afirmat că ar exista garanții de securitate pentru Ucraina în cazul unui acord. Nu este aceasta o mică victorie, măcar de principiu?
Europenii se agață de această idee, dar, în fond, este un pas infim, aproape simbolic. Președintele american spune un lucru într-o zi, iar a doua zi afirmă contrariul. Angajamentul nu este scris, nu a existat nici măcar un comunicat oficial. Termenii au rămas vagi. Ce înseamnă, de fapt, aceste garanții?
Ne aflăm într-un impas. Rusia vrea să impună recunoașterea oficială a cuceririlor sale, lucru pe care Ucraina nu îl poate accepta în virtutea Constituției sale (care stipulează că teritoriul este „indivizibil și inviolabil” și că orice cedare trebuie aprobată prin referendum național – n.red.). Singura ieșire ar fi un armistițiu sau un acord de încetare a focului, care să permită fiecărei părți să salveze aparențele. Rusia ar păstra de facto controlul teritoriilor ocupate, iar Ucraina suveranitatea asupra zonelor încă libere. Însă rușii refuză orice încetare a focului, iar noi, europenii, suntem obligați să rămânem aliniați pe poziția ucrainenilor.
Donald Trump se laudă totuși că apreciază eficiența și rezultatele. De ce s-a mulțumit cu asemenea gesturi de imagine, fără progres real?
Acest președinte nu este un strateg. El crede mereu în posibilitatea unui „deal”, consideră că un simplu apel telefonic poate rezolva un conflict, fără să cunoască dosarele sau istoricul lor. Dar nu așa funcționează lucrurile, mai ales cu rușii, pentru care acest conflict este existențial.
Există și o realitate de fond: americanii vor cu orice preț să iasă dintr-un conflict care nu este vital pentru ei și să-și concentreze eforturile asupra Chinei. Sunt convins că, dacă Kamala Harris ar fi fost aleasă, rușii și americanii ar fi negociat la fel. Metoda ar fi fost, probabil, diferită – democrații ar fi închis ușa politicos, urându-ne rămas bun, pe când Trump ne-o trântește în față – dar realitatea este aceeași: Statele Unite se retrag din conflict. În opinia publică americană, sentimentul este limpede: „nu este treaba noastră, este problema europenilor”. Și au dreptate. Războiul durează de trei ani și jumătate, iar europenii ar fi trebuit să reacționeze. PIB-ul Uniunii Europene este de cinci sau șase ori mai mare decât cel al Rusiei, și totuși europenii produc astăzi de trei ori mai puține muniții decât Rusia. Au un discurs foarte viril, dar nu își calibrează acțiunile la nivelul declarațiilor și intră în panică la ideea că americanii se retrag.
De ce au eșuat europenii să valorifice acest summit pentru a obține rezultate concrete?
Pentru că europenii nu vor să negocieze. Când o auziți pe prim-ministra Estoniei, Kaja Kallas, în calitate de reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe, spunând: „Nu putem negocia cu rușii”, ce mai este de făcut în aceste condiții? Ideea se înțelege: din perspectiva dreptului internațional, ei refuză să „răsplătească agresorul”. Este onorabil, dar realitatea s-a schimbat. Europenii nu sunt adaptați la această lume de „carnivori”. Și, încă de la început, au rămas fixați pe ideea frontierelor Ucrainei din 1991. Or, știm foarte bine că acest lucru este imposibil. Este o evidență.
