După decenii de stabilitate centralizată, regimul comunist din Cuba se confruntă cu cel mai periculos moment de la căderea Uniunii Sovietice. Sufocată de o criză energetică fără precedent și izolată prin tăierea liniilor de aprovizionare venezuelene, insula a devenit noua prioritate strategică a Washingtonului. Sub coordonarea Secretarului de Stat Marco Rubio, Statele Unite aplică o strategie de „asfixiere financiară” menită să forțeze o tranziție politică istorică. În timp ce infrastructura țării se prăbușește sub ochii populației, întrebarea nu mai este dacă sistemul construit de Fidel Castro va supraviețui, ci cât de drastică și de haotică va fi transformarea care urmează să schimbe definitiv fața Cubei, scrie Newsweek
Criza este modelată tot mai mult de o abordare mai agresivă a SUA. Secretarul de Stat Marco Rubio, el însuși de origine cubano-americană, a orchestrat negocieri cu oficialii de la Havana, supravegheând în același timp o campanie de presiune menită să forțeze concesii politice și economice.
„Trebuie să se schimbe dramatic, deoarece este singura șansă pe care o are de a îmbunătăți calitatea vieții pentru poporul său”, a declarat Rubio luna trecută.
Președintele Donald Trump a declarat luni că se așteaptă să aibă „onoarea de a prelua Cuba”, descriind insula drept o „națiune slăbită” pe fondul unei prăbușiri totale a rețelei electrice, declanșată de o blocadă petrolieră. El a afirmat luna trecută că Revoluția Cubaneză se confruntă cu cel mai mare test de până acum.
Campania de presiune asupra Cubei urmează după înlăturarea de către SUA a liderului venezuelean Nicolás Maduro, principala sursă de petrol a Havanei, și vine în momentul în care Washingtonul escaladează războiul împotriva Iranului, în urma asasinării Liderului Suprem Ali Khamenei într-un atac aerian.
Oficialii americani au făcut presiuni pentru înlăturarea președintelui Miguel Díaz-Canel, au declarat surse pentru The New York Times, oprindu-se însă înainte de a cere o schimbare totală de regim. Scopul pare a fi o transformare gestionată — una care reflectă aspecte din ceea ce Washingtonul a încercat în Venezuela, dar fără haosul unui colaps total.
Este posibil ca regimul din Cuba să nu se prăbușească peste noapte. Însă acest moment seamănă tot mai mult cu punctul în care sistemul său încetează să mai funcționeze așa cum o făcea odată. Modelul construit de Fidel Castro, bazat pe un control statal strict susținut de sprijin extern, a slăbit de ani de zile. Acum, cu ajutorul venezuelean tăiat, cu economia în cădere liberă și presiunea SUA intensificându-se, acest sistem începe să cedeze.
Acest lucru nu înseamnă neapărat că regimul comunist se termină mâine. Dar indică sfârșitul Cubei comuniste așa cum a existat ea timp de decenii: stabilă, centralizată și capabilă, cel puțin la nivel minim, să asigure subzistența populației sale. Fie că schimbarea vine prin reformă, revolte sau declin lent, vechiul model nu mai este sustenabil. Acestea sunt cele trei scenarii plauzibile pentru finalul actualei stări de fapt:
1. O epurare controlată la vârf
Cel mai probabil rezultat în prezent pare a fi o remaniere a conducerii care lasă sistemul în mare parte intact. Díaz-Canel și alți oficiali îmbătrâniți, strâns legați de Fidel Castro, ar putea fi înlăturați ca parte a unui acord negociat.
SUA au semnalat că înlăturarea președintelui cubanez ar putea debloca reforme economice blocate mult timp de către adepții liniei dure. Însă structura centrală de putere — Partidul Comunist, armata și rețelele de afaceri de stat care domină economia — ar rămâne aproape sigur pe poziții.
În acest scenariu, un lider din interior, mai pragmatic, ar prelua conducerea. Prim-ministrul Manuel Marrero Cruz, un tehnocrat care a urcat în ierarhie prin sectorul turismului și menține legături cu interesele de afaceri ale armatei, este un posibil succesor. El ar putea juca rolul pe care îl are Delcy Rodríguez în Venezuela.
Vicepreședintele Salvador Valdés Mesa, un loialist veteran al partidului cu decenii petrecute în ierarhia comunistă, reprezintă o opțiune de continuitate mai tradițională.
O altă posibilitate este o figură provenită din rândul armatei sau din cercul apropiat al lui Raúl Castro, care să se prezinte drept un „reformator”, oferind în același timp doar concesii limitate.
Scopul ar fi clar: reforme de piață modeste, ajustări politice selective și o deschidere treptată către mediul de afaceri din SUA. Ar fi un sistem mai apropiat de modelul Vietnamului decât de o tranziție politică autentică.
2. Ruptură bruscă și trecere la democrație
Un al doilea scenariu este mai imprevizibil: o deschidere politică autentică declanșată de revolte sau de un colaps economic total.
Cuba se află deja sub o presiune extremă. O blocadă petrolieră impusă de SUA a redus drastic livrările de combustibil, paralizând economia și contribuind la pene de curent la nivel național, lipsă de alimente și o furie tot mai mare. Protestele devin mai frecvente și mai conflictuale pe măsură ce viața de zi cu zi se deteriorează.
Dacă această presiune copleșește statul, Cuba s-ar putea îndrepta rapid către o formă de tranziție politică accelerată. Însă, spre deosebire de Europa de Est în 1989, nu există o opoziție organizată gata să preia puterea. Deceniile de represiune, exil și fragmentare au lăsat țara fără o conducere alternativă clară.
În acest vid ar putea apărea figuri noi. Disidenți precum José Daniel Ferrer și artiști deveniți activiști, precum Luis Manuel Otero Alcántara, au vizibilitate în interiorul țării, în timp ce lideri din exil, precum María Payá, s-ar putea întoarce pentru a ajuta la modelarea unui proces de tranziție.
Există și un rezultat hibrid. Un membru al sistemului cu viziuni reformiste, susținut potențial de armată, ar putea prelua controlul temporar — supraveghind alegerile și gestionând o tranziție controlată, similară cu cele observate în Spania și în părți ale Americii Latine.
Riscurile sunt mari. Venezuela arată cum colapsul economic combinat cu presiunea externă poate produce o instabilitate prelungită mai degrabă decât o schimbare democratică. Iranul, între timp, ilustrează modul în care regimurile aflate sub presiune externă susținută se pot radicaliza în loc să cadă.
Cuba ar putea urma oricare dintre aceste căi — sau ar putea trasa o cale de mijloc la fel de haotică.
3. Declin lent, exod în masă
Al treilea scenariu este cel mai puțin dramatic, dar este deja în desfășurare: un declin lent și măcinător.
În acest scenariu, regimul supraviețuiește, dar țara, tăiată de la petrolul venezuelean după înlăturarea lui Maduro și împinsă într-o criză energetică totală, slăbește și mai mult.
Pentru a se menține pe linia de plutire, Havana se îndreaptă tot mai mult către susținători externi, în special Rusia și China. Moscova poate oferi sprijin politic și un anumit ajutor energetic, în timp ce China a devenit un partener economic cheie, investind în infrastructură și menținând fluxurile comerciale. Însă este puțin probabil ca vreuna dintre ele să ofere suficient sprijin pentru a stabiliza complet economia.
Rezultatul este un sistem care rezistă, dar continuă să se golească de conținut. Statul păstrează controlul, dar devine mai dependent de remitențe, piețe informale și parteneri străini. Serviciile publice decad și mai mult, iar contractul social care a susținut revoluția continuă să se destrame.
Acesta nu este un colaps brusc, ci unul lent.
Washingtonul decide ce urmează
Ceea ce se va întâmpla în continuare va depinde la fel de mult de Washington pe cât depinde de Havana. Administrația Trump, condusă de Rubio, are clar Cuba în vizor și face presiuni pentru reforme prin presiune economică susținută.
Așa cum s-a văzut în Venezuela și în alte părți, Washingtonul a demonstrat voința de a folosi blocajele financiare pentru a forța rezultate politice. Această strategie este acum aplicată cu o intensitate crescândă.
Rezultatul este că supraviețuirea Cubei comuniste, așa cum a existat ea timp de decenii, pare din ce în ce mai puțin probabilă. Sistemul este supus unei tensiuni prea mari, atât pe plan intern, cât și extern. Adevărata întrebare nu mai este dacă se va schimba, ci ce anume îl va înlocui și cât de disruptivă va fi această tranziție.
