Răspunsul liderilor europeni la atacul Statelor Unite și al Israelului asupra Iranului scoate la iveală o criză profundă de autoritate și coerență la vârful Uniunii Europene și al NATO. Declarațiile contradictorii, alinierea ezitantă la Washington și lipsa unei strategii clare alimentează percepția unui leadership slab, incapabil să gestioneze un moment geopolitic major, scrie El Pais
Este triada formată din Ursula von der Leyen, Kaja Kallas și Mark Rutte cel mai slab leadership de la Bruxelles din ultimele decenii? Este foarte posibil ca răspunsul să fie afirmativ, într-un moment extrem de prost, cu lumea prinsă într-un dans macabru, într-o suprasaturație de conflicte armate care seamănă cu un război civil global. Am văzut suficiente dovezi ale acestei lipse de calitate în negocierile comerciale cu trumpismul. În politica de conciliere față de Trump, care nu a funcționat și seamănă mai degrabă cu o formă de vasalitate asumată. În poziția inacceptabilă a Europei față de genocidul din Gaza. Doar sprijinul pentru Ucraina mai poate fi salvat. Însă atacul Statelor Unite și al Israelului asupra Iranului, care a dat peste cap geopolitica și geoeconomia, le eclipsează pe toate.
Rutte a apărut luni, după atacuri, într-un interviu la Fox News, unde și-a etalat din nou rolul de admirator fără limite al lui Trump. Ofensiva era „crucială” pentru securitatea nu se știe cui. Vorbea despre un „sprijin larg” din partea Europei pentru operațiune. L-a elogiat pe Trump drept „liderul lumii libere”, într-una dintre acele plecăciuni care l-au făcut trist celebru. A mai spus că NATO trebuie să fie „pregătită să descurajeze”. Se spune că, în acele zile, criticile primite la sediul Alianței de la Bruxelles au fost memorabile. De atunci nu a făcut decât să își tempereze pozițiile. Este practic exclus ca NATO să se implice în acest cuib de viespi, în ciuda bravadei obișnuite a lui Trump. Nu există apetit în marile state; nici măcar în cele mici, de regulă mai docile față de Washington. Opiniile publice europene au vorbit clar. Efectele economice sunt deja aici: pierdere de putere de cumpărare, încetinire economică și o presiune majoră asupra pieței energetice. Berlinul, Londra și Parisul au fost categorice (Parisul ceva mai puțin, dar așa procedează Macron) după un început ezitant. Spania a fost clară din prima zi. Credibilitatea lui Rutte este, în concluzie, la pământ.
Von der Leyen s-a făcut remarcată prin declarația: „Europa nu mai poate fi gardianul vechii ordini globale, o lume care a dispărut și nu va mai reveni”. Atlantismul ei exacerbat și pozițiile pro-israeliene au produs deja erori majore. De această dată a fost nevoită să se contrazică singură în doar 48 de ore. În prezent, credibilitatea ei se apropie de nivelul lui Rutte.
Rămâne Kallas, un actor de categorie ușoară în comparație cu Rutte și von der Leyen, chiar și față de predecesorul său, Josep Borrell, care a reușit să își construiască o voce puternică în fruntea diplomației europene. Tendința conducerii de la Bruxelles de a călca pe greșeli evidente a ajuns să o afecteze și pe Kallas, a cărei obsesie pentru Rusia îi influențează pozițiile și pe alte dosare. Luni a oferit un mesaj contradictoriu. O intervenție NATO pentru protejarea strâmtorii Ormuz „este în afara ariei de acțiune a Alianței”: corect. Imediat după, a sugerat că există „state membre dispuse să contribuie”, fie într-o coaliție de voluntari, fie în operațiunea Aspides, pentru a garanta securitatea acestei rute esențiale pentru piața energetică globală: o eroare; în orice caz, asta ar putea deveni o opțiune mult mai târziu, după stabilizarea regiunii. Germania, care și ea a greșit în această chestiune, cu un Friedrich Merz incapabil să apere Spania în Biroul Oval, a clarificat poziția Europei. Războiul dintre SUA, Israel și Iran „nu este războiul NATO”, a declarat ferm un purtător de cuvânt al cancelariei. Nu există mandat pentru ca Alianța să intervină în Ormuz; Germania „nu va participa” militar la o astfel de operațiune. Aceeași poziție este susținută de Keir Starmer în Marea Britanie. Și de Emmanuel Macron, deși cu ambiguitatea calculată dictată de interesele sale din regiune. Și de Giorgia Meloni, unul dintre principalii aliați ai lui Trump în Europa. Și, desigur, de Spania, încă din prima zi și cu mai multă fermitate decât oricare alt stat.
Lui Trump i se poate atribui o replică inspirată din William Shakespeare: „Aici nu este întuneric, ci ignoranță”. Pentru Rutte, von der Leyen și Kallas se potrivește perfect avertismentul lui Don Quijote către Sancho: „Dacă vei guverna prost, vina va fi a ta, iar rușinea a mea”.
Rușinea este a noastră.
