Pe fondul presiunii geopolitice crescânde, statele membre ale UE caută din ce în ce mai mult refugiu în soluții naționale, ceea ce determină pierderea influenței Comisiei, conform American Thinker. Introducerea emisiunii comune de datorii ar putea servi drept ultima ancoră a Comisiei UE sub conducerea Ursulei von der Leyen. Sub presiune, stabilitatea și reziliența sistemelor politice sunt puse la încercare. Conflictul din Iran, care amenință să arunce regiunea într-o perioadă de săptămâni de turbulențe, intensifică presiunea asupra aprovizionării cu energie a Europei, în special în Germania. Greșelile din trecut apar acum ca fisuri tot mai mari în fundație. Pentru Bruxelles, riscurile geopolitice și evenimentele recente reprezintă amenințarea că consolidarea puterii în centrul UE ar putea eșua brusc.
Apar forțe centrifuge
O avalanșă de vești proaste a ajuns la Ursula von der Leyen în ultimele zile. În primul rând, este mișcarea lui Emmanuel Macron, care și-a anunțat intenția de a da în judecată Comisia Europeană pentru acordul comercial cu Mercosur.
Macron se poziționează ca reprezentant al unei mișcări paneuropene a fermierilor, opunându-se deschis atât Comisiei Europene, cât și lui von der Leyen, care tocmai intenționa să sărbătorească Mercosur ca un succes major al politicii comerciale după înfrângerea dezamăgitoare din negocierile cu Statele Unite. Chiar și politica frontierelor deschise, un pilon ideologic al agendei globaliste a Bruxelles-ului, se confruntă acum cu rezistență în cadrul statelor membre.
În Grecia, guvernul a recâștigat controlul asupra regimului său de frontieră după ce fluxurile masive de migrație au fost redirecționate către Creta. Bruxelles vorbește cu reticență despre această abordare dură, dar aceasta subminează autoritatea Comisiei și demonstrează cât de repede se poate eroda puterea.
În același timp, nu se poate nega că antagonistul peren al Bruxelles-ului, Viktor Orbán, nu este izolat în politica energetică. Pe fondul crizei iminente cauzate de închiderea Strâmtorii Hormuz și de creșterea prețurilor la petrol și gaze, Ungaria a acționat cu prudență, menținându-și porțile deschise și continuând acordurile energetice cu Rusia. Fie că ne place sau nu, în politica energetică, rațiunea prevalează în cele din urmă. Europa importă aproximativ 60% din energia sa din străinătate, iar o politică rațională trebuie să recunoască această realitate. Rațiunea ar trebui să prevaleze asupra ideologiei – un principiu pe care Bruxelles l-a pierdut în fervoarea sa ideologică.
Astfel, Viktor Orbán rămâne nu doar o piatră de încercare pentru Comisia Europeană, ci ar putea câștiga în curând avânt politic și în alte state membre.
Viktor Orbán, mereu Viktor Orbán. Recent, liderul maghiar a blocat cel de-al 20-lea pachet de sancțiuni al UE împotriva Rusiei, legat de împrumuturile de miliarde de euro pentru Ucraina. Obstrucționarea sa va continua până când cerințele sale privind politica energetică vor fi îndeplinite.
Veștile proaste nu se opresc aici. În urma criticilor vehemente din partea unor sectoare ale industriei europene, prim-ministrul italian Giorgia Meloni contestă acum esența politicii ecologice, sistemul de comercializare a emisiilor de CO2. Ea solicită suspendarea sau cel puțin o reducere drastică a costurilor pentru industria națională. Realismul își face încet-încet loc.
Detașarea Bruxelles-ului de realitate
După cum s-a menționat deja, presiunea crescută pune la încercare stabilitatea sistemelor politice și expune fricțiunile de la baza structurilor existente. Sistemul de tranzacționare a emisiilor de CO2 nu este doar piesa centrală a tranziției ecologice; el oferă, de asemenea, Comisiei Europene o sursă autonomă de venituri. Acesta acționează ca un mecanism sistematic de extragere, canalizând capitalul din zonele productive rămase ale economiei către euro-birocrație.
O notă de subsol recentă de la Bruxelles este aproape comic de absurdă. Strategia „By-European”, anunțată cu fast, concepută pentru a consolida reziliența lanțurilor de aprovizionare interne europene, a fost diluată în liniște săptămâna aceasta. Cum pot fi forțate companiile să achiziționeze în Europa servicii care pur și simplu nu există? Această greșeală aproape plautină expune detașarea birocrației UE de realitate și face ca Bruxelles-ul să pară absurd pe scena internațională.
Cum poate o agenție lipsită de legitimitate democratică și care se confruntă cu o incompetență și o impotență copleșitoare pe scena geopolitică să câștige credibilitate, să pară serioasă și să-și afirme puterea crescândă?
Euroobligațiunile ca ultim liant
Sub conducerea Ursulei von der Leyen, Comisia încearcă să țină sub control cu mână fermă forțele centrifuge în creștere din cadrul fragil al Uniunii Europene. Principalul instrument în această luptă împotriva unei potențiale dezintegrări – conform dezbaterilor recente – este emisiunea comună de datorii de către statele membre ale UE, așa-numitele euroobligațiuni.
Deși acest termen a fost compromis din punct de vedere politic și mediatic, înlocuirea lui cu denumiri neutre nu schimbă esența. Bonitatea Germaniei, încă relativ mai scăzută în ceea ce privește datoria de stat și considerată ancora răspunderii comune, este menită să salveze ceea ce s-ar putea să nu mai fie salvabil. Ea este integrată tot mai profund în mecanismul european al datoriei pentru a stabiliza piețele obligațiunilor – acest lucru este cert.
Este doar o chestiune de timp până când fisurile tot mai adânci din UE se vor traduce în tendințe secesioniste deschise. De la Brexit-ul Regatului Unit la o potențială ieșire a Ungariei, sau chiar la formarea unui bloc mai puternic decât Grupul de la Vișegrad, multe scenarii par plauzibile.
Cu toate acestea, există susținători ai euroobligațiunilor. Statele sudice puternic îndatorate ar putea ușura temporar presiunea dacă partenerii din nord ar interveni pentru a acoperi problemele bugetare care, în sud, au acumulat rate ale datoriei publice care depășesc 110, chiar 130 la sută, cum este cazul Greciei.
Vor fi introduse euro-obligațiunile? În timpul carantinei impuse de COVID, Bruxelles a acționat de parcă ar fi așteptat momentul perfect. Prin programul NextGenerationEU, Comisia Europeană a creat planul și a emis efectiv prima euro-obligațiune reală, în valoare totală de peste 750 de miliarde de euro. Datoriile, garantate în comun de toate statele UE, au fost direcționate în mare parte direct către bugetele Spaniei și Italiei pentru a le stabiliza situațiile fiscale catastrofale.
Euroobligațiunile există deja. Întrebarea cheie este dacă Germania și Franța pot fi convinse să accepte acest proiect ca bază pentru finanțarea datoriei UE și să ofere Comisiei o nouă sursă permanentă de finanțare.
Berlinul dă încă semne de reticență, iar crizele energetice interne reprezintă o altă prioritate. Totuși, nu trebuie să ne lăsăm înșelați: deficitele de finanțare de la Bruxelles și din bugetele naționale vor continua să crească, provocând turbulențe pe piețele obligațiunilor. BCE va fi forțată să stabilizeze ratele în creștere prin intervenții masive. Dorința unui cadru consolidat al datoriei UE ar putea accelera următoarea criză a datoriei, făcând din euroobligațiuni elementul central probabil.
