Nepopularitatea Uniunii Europene în Franța atinge cote alarmante, iar un editorial din Le Monde avertizează că scrutinul din 2027 riscă să se transforme într-un adevărat referendum asupra apartenenței la UE. Criza de încredere se manifestă atât prin ascensiunea extremei drepte și a stângii radicale, cât și prin contestarea puterii europene de către o parte a dreptei tradiționale. În acest context, tensiunile dintre Franța și Germania, presiunile globalizării și necesitatea unei autonomii strategice europene accentuează vulnerabilitatea construcției europene și fragilizează poziția candidaților pro-europeni.
Uniunea Europeană (UE) a devenit atât de nepopulară în Franța, încât există riscul ca alegerile prezidențiale din 2027 să se transforme într-un referendum pentru sau împotriva Europei. Dificultatea pe care o întâmpină reprezentanții partidelor pro-europene de a se face auziți de către electoratul popular în fața puterii lui Marine Le Pen sau a celei a lui Jean-Luc Mélenchon, precum și deriva unei părți a dreptei republicane - care contestă acum, la fel ca Rassemblement National (RN), supremația anumitor tratate europene asupra dreptului național - sunt simptomele crizei profunde care afectează unul dintre membrii fondatori ai UE.
Doar 38% dintre francezi păstrează o imagine pozitivă despre construcția europeană, conform ultimei anchete Eurobarometru, publicată pe 4 februarie, iar doar 53% mai consideră că apartenența la UE este „un lucru bun”, în timp ce media europeană se situează la 62%. Al 17-lea val al anchetei anuale a Barometrului încrederii politice, realizat de OpinionWay, relevă o tendință identică: doar 9% dintre francezi consideră că, „pentru a rezolva problemele Franței, trebuie acordate mai multe puteri Uniunii Europene”. Tendința către repliere națională este mult mai netă în Franța decât în Italia, Germania sau Regatul Unit.
Dintre argumentele folosite de cei care inițiaseră o campanie dinamică în favoarea votului „Nu” la referendumurile europene, unul s-a dovedit a fi fără fundament: crearea monedei unice, a cărei gestionare a fost încredințată Băncii Centrale Europene, nu a constituit o negare a politicului, așa cum se temea, în 1992, la referendumul de la Maastricht, unul dintre liderii partidului Rassemblement pour la République, Philippe Séguin.
„Birocrația” de la Bruxelles
Supunerea Franței în fața „ordoliberalismului german” nu s-a produs nici ea, contrar celor denunțate de liderul extremi stângi Jean-Luc Mélenchon în timpul campaniei de referendum din 2005 privind tratatul constituțional european: evitând Franței devalorizări umilitoare ale francului față de marca germană, euro a permis, dimpotrivă, liderilor francezi să lase să prospere un sistem social în același timp generos și deficitar, care constituie o excepție în Europa. Având în vedere această realitate, revenirea la franc a dispărut dintre prioritățile RN, precum și dintre cele ale partidului La France Insoumise.
Totuși, alte argumente care găseau un ecou puternic în opinia publică, în timp ce susținătorii votului „Da” păreau să fie la ananghie, rămân de o actualitate arzătoare: la vremea aceea politicieni ca Philippe Séguin nu încetau să critice„birocrația” de la Bruxelles, temându-se de o ruptură între popor și instituțiile europene. Recenta decizie a președintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, de a aplica provizoriu tratatul de liber schimb cu țările latino-americane din Mercosur, înainte ca Parlamentul European să se poată pronunța, a fost denunțată drept o „negare a democrației” de către șeful Federației Naționale a Sindicatelor Exploatațiilor Agricole, chiar în timpul Salonului Internațional de Agricultură de la Paris. Imaginea UE nu a ieșit deloc întărită din acest episod.
Pentru o parte a stângii, adoptarea, în 1986, a Actului Unic și constituirea unei piețe europene mari care să favorizeze concurența și liberul schimb au făcut parte integrantă din procesul globalizării, care generează astăzi un proces de respingere în majoritatea țărilor avansate. La primirea Legiunii de Onoare, pe 4 septembrie la Bercy, economistul Jean Pisani-Ferry, care participase la elaborarea proiectului monetar european, a recunoscut că a subestimat „amploarea șocului... consecințele sale pentru ocuparea forței de muncă și regiunile afectate, incidențele sale politice”, cu alte cuvinte, ruptura dintre cei care profită de globalizare și cei care se simt excluși: absolvenții cu diplome de o parte, cei „atribuiți la reședință” de cealaltă.
Frontul Național, căruia i s-a alăturat o parte a dreptei, insista, la rândul său, pe starea de rău pe care avea să o genereze partajarea suveranității naționale. Focalizat pe chestiunea migrației, sentimentul de a „nu mai fi la tine acasă” servește acum drept combustibil puternic pentru extrema dreaptă în Franța, ca în multe alte țări occidentale.
Protecționismul european
În 2017, Emmanuel Macron a încercat să actualizeze faimoasa frază a lui François Mitterrand: „Franța este patria noastră, Europa este viitorul nostru”, pariind pe o adaptare a Hexagonului la o globalizare fericită. Nouă ani mai târziu, agresiunea rusă împotriva Ucrainei, creșterea taxelor vamale americane și șocul concurenței chineze îi invalidează optimismul, fără a-l discredita complet.
Președintele francez a fost, într-adevăr, primul care a pledat pentru o suveranitate europeană, pentru necesitatea unei autonomii strategice în fața dezordinilor lumii. Aplicat apărării, acest concept își găsește astăzi prelungirea pe plan economic prin dezvoltarea „preferinței europene”, susținută acum cu ardoare de Stéphane Séjourné, vicepreședinte executiv al Comisiei Europene responsabil pentru prosperitate și politică industrială. Acest apropiat al lui Emmanuel Macron, convertit la o formă de protecționism european, susține principiul conform căruia „ori de câte ori sunt folosiți bani publici europeni, aceștia trebuie să contribuie la producția și locurile de muncă europene”.
Divergențele nete apărute în ultimele săptămâni între Franța și Germania, pilonii construcției europene, fragilizează totuși discursul lui Emmanuel Macron. În ceea ce privește liberul schimb, relația cu Statele Unite, elaborarea unui avion de luptă european sau lansarea unui împrumut european pentru a investi în industriile viitorului, cele două țări nu mai sunt în armonie, existând riscul de a face să reapară vechiul demon al rivalității.
În acest context, evidențierea de către Emmanuel Macron a dimensiunii europene a umbrelei nucleare franceze constituie o tentativă de a strânge rândurile în spatele Franței, cu toate consecințele pe care acest lucru le implică în ceea ce privește creșterea cheltuielilor militare și finanțarea lor — subiecte cruciale în vederea alegerilor prezidențiale din 2027. O modalitate de a contracara extremele care, prin complezența lor față de Vladimir Putin sau față de Donald Trump, se chinuie să convingă că nu îi vor antrena pe francezi către o vasalizare periculoasă. Liderii rus și american au, într-adevăr, ca punct comun jurământul de a pune capăt Uniunii Europene.
