La ultimul Summit NATO, din iulie, Donald Trump s-a dat iarăși în stambă, azvârlind înspre delegația condusă de Angela Merkel niște vorbe usturătoare și deloc diplomatice: „Germania este total controlată de Rusia.(...) Noi, americanii, trebuie să apărăm Germania de Rusia, în timp ce prima îi plătește miliarde celei de-a doua și o ajută astfel să se îmbogățească (...) Nu este normal.” Dinspre nemțoaică nu s-a auzit nici măcar un diftong, nimic, semn că mătăhălosul yankeu a țintit la fix. Cu „feciorelnicul colos feminin” (1) în spate, americanii ăștia predau oriunde lecții de corectitudine politică. Corectitudinea lor, desigur. Nu e normal.
Dar cum se explică totuși tăcerea femeii de oțel? Mă opresc la cuvintele grele scrise cândva de Nietzsche: „Germanii sunt de alaltăieri și de poimâine. Ei n-au niciun azi.” Sau: „La germanii de astăzi domnește când imbecilitatea antifranceză, când cea antiiudaică, când cea antipoloneză, când cea cristic-romantică, când cea wagneriană, când cea teutonă, când cea prusacă”. Ori: „Definiția germanului: supus și laș”. Ca și acestea: „Germanii devin din zi în zi mai plați”.
Oare, martori involuntari la umilitoarea scenă, nu destui compatrioți de-ai cancelarului cu fustă și-au amintit că Schopenhauer lăsase posterității o mărturisire cutremurătoare: „În perspectiva morții mele, doresc să fac această confesiune: disprețuiesc națiunea germană datorită prostiei sale nesfârșite și roșesc la gândul că îi aparțin” ?
*
Din Belgia, omul de afaceri, ajuns surprinzător chiriașul Casei Albe, a plecat la Helsinki, ca să se întâlnească, pe îndelete, cu Vladimir Putin, după a cărui prietenie pasămite tânjește. La final, americanul a declarat: „Ceea ce este bine pentru SUA este bine și pentru Rusia și este bine și pentru întreaga lume. (...) Prefer să-mi asum riscuri politice având pacea în vedere decât să risc pacea.”
Mda, însă pacea asta costă al naibii de scump, 4% din PIB-ul fiecărei țări membre a Uniunii Europene, că atât cer oficialii de la Washington... Parcă îi și văd pe cei doi aterizați în Finlanda bând votcă, mâncând caviar și râzând cu gura până la urechi pe seama stupizilor pe care se laudă că îi apără. Interlocutorii se joacă de-a războiul, pe mize aiuritoare, se prefac că sunt dușmani, își mai aruncă și câte o sudalmă, însă la despărțire își freacă mâinile a câștig - industria militară prosperă.
Avea dreptate Nikos Kazantzakis: „Rusia speră. Și speranțele ei sunt întemeiate:
1) Pe armata ei, țările capitaliste știu că este puternică și fanatizată.
2) Pe lipsa acordului dintre adversari; lumea burgheză nu urăște numai Rusia Sovietică, ci în același timp se urăsc reciproc și în ceasul critic se vor găsi state capitaliste care se vor alia cu Rusia.
3) Pe teama capitaliștilor că, dacă izbucnește un asemenea război, acesta se poate preschimba repede într-unul social.” (2)
Așa a fost și în anii `20, așa e și acum, calculele muscalilor sunt neschimbate și infailibile. Iar americanii au făcut din apărarea păcii și a libertății planetare o afacere uriașă, cea mai profitabilă dintre toate cele scornite de omenire.
Fotografia liderilor mondiali din biroul finlandez este sugestivă: zâmbesc larg și cinic. Farsa le-a reușit din nou, pigmeii din lumea largă se grăbesc să le achite costul pe prostie. Prostia lor, a ălora care plătesc, desigur.
*
Abia acum pricep pe deplin întreaga grozăvie a ultimelor trei decenii din viața românească. L-am citit pe fostul șef al Serviciului Român de Informații Externe, lunecosul Ioan Talpeș (3) , care, într-un interviu acordat cotidianului Evenimentul zilei ne lămurește definitiv: „Nu înțelegem nici acum că noi am pierdut un război. În 1989 a fost pierdut un război. Tot vorbim despre Războiul Rece, iar acesta a costat România mai mult decât toate celelalte războaie.” Carevasăzică, asta era...
Iarăși ne-am pricopsit cu statutul de învinși de război, cu condiția de popor inferior și supus, de argați ai învingătorului. Of, poate de aceea Octavian Goga a scris bocetul acela zguduitor: „Țară de secături, țară minoră, căzută rușinos la examenul de capacitate în fața Europei... Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoții improvizați astăzi în moraliști, miniștrii care s-au vândut o viață întreagă, deputații contrabandiști... Nu ne prăbușim nici de numărul dușmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoșătoare de meningită morală.“
*
Gabriel Liiceanu e de părere că „patriotismul, ca orice formă de iubire, presupune întâlnirea a două «ființe» (entități) într-un sentiment pozitiv, pe teritoriul încrederii reciproce. Altfel spus, patriotismul reprezintă un scenariu erotic sublimat.” Nu-mi plac scenariile erotice, sunt adeptul celor raționale. Probabil astfel a simțit și Mihai Eminescu, în clipa în care a răbufnit cu atâta disperare: „Dar, domnilor! Mi-e rușine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-și fi însușit monopolul, privilegiul patriotismului și-a nationalității - așa român de paradă mi-e rușine să fiu.”
*
Cea mai exactă definiție a democrației ne-a furnizat-o deunăzi noul sultan al Turciei, Recep Tayyip Erdoğan. Cică „democraţia este ca un tramvai. Îl folosești să te ducă unde ai nevoie și după aia te dai jos.”
Sinceritatea otomanului mă reconfortează, măcar el a încetat să mai fie ipocrit ca atâția șefi de stat, al căror interes e unul singur - să pună mâna pe puterea întreagă ! Iar la coborârea din tramvai, statul va avea în mod discreționar monopolul integral asupra violenței, ca să-l citez pe Thomas Hobbes (4) . Căci nicio autoritate nu se limitează la a fi justă, cum visează naiv Gabriel Liiceanu. Și tot atunci va începe crunta lecție de „educare a rezistenței la provocare a fiecărui membru al societății”(5) înghesuită pe șina electrică.
Un tramvai numit... democrație. Cumva păgânul l-a citit pe Tennessee Williams ?
*
Dacă politică nu e, nimic nu e, nu ? Trăim sub pacostea acestui adevăr și nu văd nicio scăpare. Lumea a devenit o închisoare mai largă, cu gardieni maeștri ai dublului limbaj, de-o perversitate crud-arogantă. Iar noi, umașii dacilor, suntem striviți de roata istoriei, mereu și mereu, de vreme ce n-am câștigat niciun război...
Marian Nazat (www.mariannazat.ro)
1-Statuia Libertății, Gabriel Liiceanu, România: o iubire din care se poate muri
2-Jurnal de călătorie - Rusia
3-Eugen Mihăescu scrie cu verva-i știută că „Ioan Talpeș își luase o morgă preocupată, de Kissinger dâmbovițean, cu fruntea umbrită de problemele politicii externe. Părea că pe umerii săi se sprijină nu numai Președinția României, sau țara cu totul, ci întreaga omenire! Universul părea că devenise terenul său de joacă, îi lipseau doar găletușa și lopățica…” (Evenimentul zilei).
4-Leviathan
5-Gabriel Liiceanu, România: o iubire din care se poate muri
