Mă grăbesc să ajung la un parchet din Ploiești, situat pe strada Buna Vestire ! Spiritul șugubăț al lui nenea Iancu e încă viu aici și face ravagii, altminteri s-ar fi găsit o altă adresă pentru temuta instituție. Cum să primești mandate de aducere și ordonanțe de reținere tocmai din... Buna Vestire? Bună să fie o astfel de vestire, bună să fie vestirea că ești așteptat să se pună în mișcare împotriva ta acțiunea penală și nu numai ?
*
Se discută cu aplomb despre pârele penale, se propun fel de fel de modificări ale legislației în materie, dar nimeni nu a prezentat istoria tenebros-comică a sinistrului fenomen. Fiindcă turnătoria n-a apărut din senin în spațiul judiciar autohton, nici pomeneală. Ea există din moși-strămoși pe meleagurile noastre, iar influența sovietică i-a dat o strălucire aparte. Adepții postcomuniști ai scârbavnicului instrument juridic au pervertit-o peste măsură și de aici fărădelegile anilor din urmă.
Așa că, vorba lui Alexandr Alexandrovici Zinoviev, „denunțul și-a păstrat însă o enormă semnificație epistemologică. Este singurul domeniu cultural în care se poate dobândi un anumit grad de competență fără niciun fel de pregătire sau îndemânare literară. Pentru a scrie denunțul nu e nevoie să fii membru al Uniunii Scriitorilor Sovietici. Și, așa cum se cânta într-o binecunoscută operă, toate vârstele sunt susceptibile de denunțuri. (...) Toate erau la fel, ca monedele de aceeași valoare sau ca ploșnițele. Era ca și cum, în loc de a fi produsul suprem al istoriei omenirii, denunțul ar fi fost sădit în genele noastre de la bun început. Și atunci am realizat că denunțul este cea mai profundă, cuprinzătoare și sinceră forma a exprimării individuale.” (1) Lucrurile n-au diferit prea mult în România ce-și pusese la cap icoana „Tătucului” gruzin și asta o știm din desecretizarea atâtor documente scoase din beciurile acelor vremuri. De la vlădică până la opincă, s-a trăit într-o frăție a turnătoriei și, zău, dacă mai interesează motivele ce i-au împins pe iscălitorii abjectelor hârtii să-și mutileze voluntar omenia.
Turnătoria, în lumea subțire a intelighenției, a atins însă o perfecțiune a perversității inimaginabilă și iarăși îl iau de martor pe disidentul sovietic, care ne lămurește definitiv: „În delegație fuseseră 50 de persoane, însă au fost făcute 60 de rapoarte. Unii distinși savanți de renume, dorind să-și demonstreze devotamentul, scriseseră câte două. Fiecare raport avea 50 de pagini bătute la mașină. Și ce nu comunicau savanții îndrăgitelor organe! De exemplu, ce l-ar putea face pe un profesor din Apus să treacă de partea noastră publicându-i cărțile în Uniunea Sovietică sau că ar trebui invitat la Moscova directorul unui laborator secret, urmând ca apoi să fie șantajat cu ajutorul unei fete demne de încredere, și așa mai departe.” (2)
Și de parcă n-ar fi de ajuns, „ce să mai spun despre denunțurile lui Marx contra revoluționarilor ruși! Fără să mai vorbesc de Lenin, care i-a dat pe mâna poliției țariste pe revoluționarii care-l concurau. Se zvonește că Stalin însuși a fost agent al poliției secrete țariste. Există totuși o îndoială: ar fi putut Stalin să fie doar un agent oarecare? Imposibil ! Șef al poliției secrete e cu totul altceva! Însă, chiar dacă zvonul e adevărat, nu poate însemna decât un singur lucru: Revoluția din Octombrie n-a fost numai un proces natural, ci și inevitabil. Dacă țarismul n-a crezut în denunțurile lui Stalin însuși, atunci cu adevărat că zilele-i erau numărate. Când Entuziastul mi-a spus că «și Stalin a fost informator», ochii îi străluceau straniu.” (3)
Cu un asemenea trecut, de ce să ne mai mirăm azi că denunțul a devenit la noi brand de țară, valută forte, religie, politică, țel social, slogan al luptei anticorupție și program național? Căci proiectul civic s-a redus la trei cuvinte: cetățeanul și denunțul ! De unde și cimilitura neoașă: „Dau un regat pentru un denunț !”
*
Iar când delațiunile sunt scrise chiar în birourile din... Buna Vestire, râsul-plânsul românesc n-are egal în univers...
(www.mariannazat.ro)
[1] Homo Sovieticus
[2] Ibidem
[3] Ibidem
