Cred că toți scriitorii, mai ales cei care scriu despre politică, s-au făcut uneori vinovați de denaturarea faptelor – nu intenționat, să fie clar, ci din dorința de a-și susține punctul de vedere. Cazul acesta a ieșit în evidență ca proverbialul „știi tu ce”. Pe autor, Rich Lowry, îl cunoșteam din vremurile lui Bill Buckley. Săptămâna trecută, el a scris despre problemele din Franța, ceea ce m-a determinat să scriu această rubrică. Oricât de incredibil ar părea, l-am cunoscut pe generalul francez implicat în povestea pe care urmează să v-o spun, cel care ar respinge o afirmație făcută de Lowry, conform American Conservative.
Lowry scrie: „În 1968, însuși președintele de Gaulle a fugit pentru scurt timp din Paris, de teamă că protestatarii studenți urmau să răstoarne guvernul, înainte de a-și recăpăta curajul.” Când am citit această frază, mi s-a părut că aud pe cineva spunând că Leonidas și cei 300 de spartani ai săi au fugit în fața persanilor la Termopile. Deși nu sunt deosebit de atras de de Gaulle, se întâmplă să știu din surse directe de ce a părăsit Parisul, și nu a fost din cauza fricii față de studenții răsfățați și pretențioși care se ridicaseră împotriva guvernului său și incendiau orașul antic.
De Gaulle zburase în Germania pentru a se întâlni cu generalul francez Jacques Massu, comandantul de parașutiști dur ca piatra și veteran al războaielor coloniale din Indochina și Algeria. Massu era staționat în Germania cu un grup de trupe ale armatei franceze. De Gaulle voia să știe dacă Massu și trupele sale erau gata să vină la Paris, dacă era nevoie, și să ia măsuri dure. Începutul conversației a decurs după cum urmează. De Gaulle: „Alors Massu, toujours con?” (Deci, Massu, tot un nemernic ești?) Massu: „Oui, mon General, toujours Gaullist.” (Da, domnule general, tot gaullist sunt.) (Se spune că același schimb de replici între cei doi bărbați ar fi avut loc cu un deceniu mai devreme.)
Oamenii din armată vorbesc așa între ei, pe un ton pe jumătate dur, pe jumătate glumeț. Massu se alăturase inițial generalilor care se revoltaseră împotriva lui de Gaulle când acesta acordase Algeriei independența. Aceștia au format OAS și au început un război de gherilă împotriva continentului. Dar Massu a rămas în cele din urmă loial lui de Gaulle, care l-a iertat. De unde știu ce s-a întâmplat între „Marele Charles” și durul Jacques? E simplu: acesta din urmă mi-a povestit în timp ce ne uitam la tenis la Roland-Garros, în tribuna jucătorilor.
Acolo ne-am întâlnit pentru prima dată, la începutul anilor ’60, când l-am zărit pe Massu stând singur și urmărind meciurile. Niciunul dintre jucători nu avea habar cine era. M-am prezentat, iar el m-a întrebat despre diverși jucători de tenis. Massu era foarte cultivat, ca mulți francezi, și era apropiat de generalii Salan, Challe, Jouhaut și Zeller, liderii OAS care, în cele din urmă, au fost toți închiși, dar și-au păstrat respectul poporului francez, care considera Algeria parte a Franței.
Ei bine, știm cu toții cum s-a terminat. Franța a pierdut Algeria în 1962, dar a câștigat milioane de cetățeni ai săi în deceniile următoare. Mulți dintre ei au rămas arabi, musulmani și se simt străini, în ciuda faptului că s-au născut în Franța. Nu a existat nicio asimilare culturală. (Așa cum se spune că ar fi afirmat congresmana americană Ilhan Omar, ea și compatrioții ei sunt „mai întâi somalezi, apoi musulmani”. Prezic că Omar va rămâne printre noi pe termen lung.) De asemenea, aceștia au rămas antifranți, anticatolici și anti-sistem. Franța de astăzi este ceea ce acei drăguți democrați socialiști ar dori ca Statele Unite să devină într-o bună zi, cu granițe deschise și ajutoare sociale pentru toată lumea. Cele o sută de mii de somalezi din Minneapolis se vor transforma într-o zi în milioane.
Ironia este că de Gaulle prevăzuse toate acestea când a preluat conducerea noii A Cincea Republici la revenirea sa la putere la sfârșitul anilor ’50. El a rupt relațiile cu Israelul deoarece știa că politicile acestei țări vor îndepărta lumea arabă și a rămas un membru independent al NATO. De Gaulle era, personal, foarte curajos. Și-a construit reputația când, în calitate de colonel, a condus un contraatac îndrăzneț în timpul ofensivei fulger a lui Guderian din mai 1940. Când OAS a mitraliat limuzina sa prezidențială Citroën în Petit Clamart, el nici măcar nu a clipit și nu și-a plecat capul, dar a scăpat miraculos nevătămat. De aceea, ideea că o mână de stângiști mirositori, în căutare de publicitate, l-au alungat din Paris în 1968 este complet falsă.
Franța de astăzi este ceea ce prietenii noștri socialiști ar dori ca America să devină. De zeci de ani, în ciuda avertismentelor apocaliptice venite atât din partea politicienilor de dreapta, cât și a unor scriitori precum Michel Houellebecq, Franța a urmat calea spre dezastru. Avertismentele au fost ignorate, iar cei care le-au lansat au fost persecutați ca niște naziști. Ceea ce a motivat mulțimea în 1968 și o motivează și astăzi este lăcomia, lenea, sentimentul de a avea dreptul la tot și invidia. Revoltele nu sunt provocate de cei slabi și înfometați, ci de copiii răsfățați și ignoranți ai unui stat al bunăstării și ai unei culturi „woke”. Ei sparg geamuri, jefuiesc bunuri de marcă, iar mass-media îi prezintă în titluri ca pe niște revoluționari.
Și încă ceva. Ostilitatea profund înrădăcinată față de piețele libere și de antreprenoriat provine din pasiunea francezilor pentru filosofi, clovni precum Michel Foucault, un pseudo-filosof, și alții care au propovăduit „nimicul” ca sistem de valori. Acești clovni au fost venerați de mass-media și publicațiile de stânga și au propovăduit că istoria era falsă, că totul era o minciună menită să exploateze poporul. Singura bucurie, potrivit acestor profeți falși, era fapta criminală.
Statul francez deține aproape toate serviciile publice, transportul public, interesele din domeniul energetic și utilitățile. Datoria publică se ridică la 120% din PIB, cea mai mare de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Pensionarii se bucură de un venit mai mare decât lucrătorii. Dacă doriți să vedeți același lucru și aici, votați pentru acei drăguți socialiști luna viitoare. Va fi un început.
