Să ne amintim de ei. Marcel Anghelescu - marele interpret al operei lui Caragiale

22 Iul 2019 | scris de Dănuț Deleanu
Să ne amintim de ei. Marcel Anghelescu - marele interpret al operei lui Caragiale

Cu zâmbetul mereu înflorit în colţul gurii, cu statura nu prea generoasă în înălţime, cu seninătatea chipului, cu optimismul, umorul şi talentul său a avut bucuria să joace alături de actori uriaşi ai scenei româneşti: Jules Cazaban, Calboreanu, Vraca, Finteşteanu, Giugaru, Birlic, Radu Beligan, etc.

Fără el, tot ce s-a făcut după opera marelui Caragiale, ar fi avut un personaj mai puţin, deoarece a jucat în aproape toate filmele şi piesele de teatru montate după schiţele şi dramaturgia lui nenea Iancu.

Îl ştiţi din „Lanţul slăbiciunilor”, „Vizită”, „Pe răspunderea mea”, „Două lozuri”, „Popescu 10 în control”, „Ciulinii bărăganului”, „Băieţii noştri”, „Telegrame”, „Bădăranii” (mare rol făcut în jupân Maurizio), „Darclee”, „Mofturi”, „Steaua fără nume”, „Corigenţa domnului profesor” şi câte şi mai câte alte filme memorabile, mai ales că prima peliculă în care a jucat a fost în 1942 (!), „Ziua cumpătării”.

Intra în rol cu o mare putere de creaţie, „storcând” până la vlagă personajul, scoţând tot ce putea fi mai bun din el, avea o mare mobilitate pe scenă, o gestică şi un joc al mâinilor care captau instantaneu atenţia publicului, cu mirări, tristeţi şi lumini de veselie pe chip de la un moment la altul, de la o secundă la alta (în funcţie de cum era scenariul), şi mai ales o voce inconfundabilă, care-ţi răsuna multă vreme în urechi, după ce o auzeai.

„Pui de oltean”, s-a născut la 3 noiembrie 1909, în Craiova, şi-a jucat de la comedie (Pristanda din O scrisoare pierdută) până la dramă (Nebunul din Regele Lear de Shakespeare), risipindu-şi cu generozitate talentul pe „scândura” teatrului.

A străbătut, astral, ca o cometă ce lasă pe cer dâra de lumină a trecerii prin infinitul mişcătorului Univers, în peste trei decenii şi jumătate, universul terestru al teatrului şi filmului, rămânând, în primul rând, în memoria părinţilor şi bunicilor noştri ori a cinefililor pasionaţi de această artă.

A absolvit Conservatorul de Artă Dramatică de la Chişinău, în 1933, fiind remarcat de regizorul de teatru Ion Aurel Maican, care-i oferă câteva roluri. După facultate vine la Iaşi, apoi, când Maican pleacă la Bucureşti, vine şi el în Capitală, unde este remarcat de regizorul Sică Alexandrescu.

Aici a fost primul punct de plecare întru apreciere şi glorie, de aici i s-a deschis lumea fabulosului Caragiale! Interpretează roluri de comedie, dramă, roluri de compoziţie pe scena Naţionalului din Bucureşti, în teatrul radiofonic, pe marele şi pe micul ecran, iar, între 1971-1974, îi este încredinţată conducerea Teatrului din Ploieşti.

Pentru tot ceea ce a dăruit, pentru toată truda şi talentul său, Marcel Anghelescu a primit titlul de Artist Emerit al Republicii Populare Române (1953) „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitatea merituoasă” şi apoi pe cel de Artist al Poporului din Republica Populară Română (în 1964) „pentru merite deosebite în activitatea desfăşurată în domeniul teatrului, muzicii, artelor plastice şi cinematografiei”.

Mai mult, a fost laureat al Premiului de Stat şi distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

Dacă toate aceste titluri şi distincţii nu ar fi fost susţinute, într-adevăr, de o largă simpatie populară şi un consens firesc al criticii de specialitate, nu ar fi însemnat nici trei parale. Însă entuziasmul în ceea ce priveşte magia distribuită de Marcel Anghelescu a fost la unison, de când a început să apară în filme şi piese de teatru şi până când destinul i-a întrerupt firul (programat al) vieţii.

La 22 februarie 1977, vocea sa inconfundabilă s-a stins sub o singură articulaţie guturală. Avea uşor peste 67 de ani şi, pesemne, încă multe de spus şi multe roluri de jucat pe scenă. Dar nimeni nu poate contesta şi explica decizia Domnului!

Poate chiar să-i fi făcut o favoare, pentru că s-a stins cu numai două săptămâni înainte de marele şi devastatorul cutremur din primăvara lui 77! Oricum, ar fi fost la fel de tragic să-şi vadă unii colegi de scenă pieriţi, sau el însuşi îngropat sub dărâmături.

Aşa, când i-a sunat ceasul, a plecat pe ultimul drum bun ce duce spre alte lumi, alte scene şi alţi veşnici spectatori din Edenul celor aleşi. Dumnezeu să te odihnească în pace, Maestre!

 

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Teatru

Ultima oră