Să ne amintim de ei. A fost odată...Grigore Vasiliu Birlic

16 Mar 2017 | scris de Dănuț Deleanu
Să ne amintim de ei. A fost odată...Grigore Vasiliu Birlic

Mărunţel, firav, cu ochii parcă tot timpul înecaţi într-o imensă tristeţe, în jurul cărora ridurile şi pleoapele căzute dădeau impresia a două bulboane căscate în mijlocul unui fluviu imens, cu zâmbet la fel de trist, de clovn alungat de copii, dar cu o inimă uriaşă şi un talent peste fire, Grigore Vasiliu Birlic a fost cel mai mare comic al mijlocului de secol trecut, aura talentului său rămânând la fel de strălucitoare şi azi şi, poate, până-n veacul vecilor.

Au fost voci care au afirmat că, dacă s-ar fi născut în Franţa, ar fi fost mai mare ca Louis de Funes. Poate aşa ar fi fost, dar nu s-ar mai fi întâlnit cu geniul şi zeflemeaua marelui Caragiale şi nu s-ar mai fi creat această fantastică interdependenţă dramaturg-actor în care, indiscutabil, s-au „servit” unul pe altul, unul l-a pus în valore pe celălalt şi viceversa, căci fără jocul lui Birlic, Caragiale n-ar fi fost atât de gustat peste generaţii, cum fără opera lui nenea Iancu el, actorul, n-ar mai fi avut „ogorul fertil” în care să arunce sămânţa talentului.

Încă de mic, „lujerul” subţire al talentului începe să se înalţe, dând semne de o mare vigoare în viitor, după cum aminteşte scriitorul Eugen Dimitriu: „Despre Grigore Vasiliu Birlic se putea bănui ce va ajunge în viaţă: actor de mare talent. O simplă grimasă în liniştea deplină a orei, şi toată clasa izbucnea în hohote de râs, dând peste cap lecţia...Obesrvaţiile pe care le primea erau făcute cu înţelegere. Profesorii aveau intuiţie, îl şi vedeau pe marile scene, în roluri ce puteau face epocă. Uneori, Birlic ajungea pe mâna directorului George Stino, care-l făcea „secătură”. Voia să-i dea câteva vergi, dar făptaşul se băga sub masă”.

După liceu, începe prin a face figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi, dar este repede remarcat şi distribuit de regizorul Aurel Maican în rolul unui tâmpit în comedia „Musca spaniolă”. Fiind peltic,  a fost „mai gâgă decât ar fi cerut textul”, şi astfel a avut un succes răsunător. Dă examen de admitere la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi de nu mai puţin de şapte ori la rând şi este picat de fiecare dată fiindcă „eram peltic şi scuipam când vorbeam”. Defectul se transformă însă în unul din atuurile puternice ale actorului.

Porecla de Birlic şi-o lipeşte de nume şi-o transformă în renume în urma rolului jucat în farsa „Birlic”, personaj pe care îl interpretează magistral. Vine la Bucureşti, unde regizorul Sică Alexandrescu şi dramaturgul Tudor Muşatescu creează pentru el aproape exclusiv spectacole comice. În cinematografie debutează în anul 1934 alături de Stroe şi Vasilache în filmul „Bing-Bang”. De atunci, porţile consacrării îi sunt deschise

Îi putem simţi forţa actoricească numai dacă ne gândim la rolurile care l-au făcut celebru: Crăcănel în „D’ale carnavalului” de I.L. Caragiale, Lefter Popescu în „Două loturi” de I.L. Caragiale, Costăchel Gudurău în „Telegrame” de I.L. Caragiale, Spirache Necşulescu în „Titanic vals” de Tudor Muşatescu, Jupânul Conciano în „Bădăranii” de Carlo Goldoni, etc. Mai mult, a interpretat un număr de 13 roluri numai din opera lui Caragiale!

Ştiţi cum îl caracterizează Radu Beligan? „Avea un fizic împotriva tuturor canoanelor profesionale. Era un om mărunţel, insignifiant, cu o figură caricaturală. Iar în mijlocul acestei feţe ilare se aflau doi ochi de o infinită tristeţe, doi ochi de câine bătut. Acest contrast crea un soi de tensiune care era însăşi esenţa artei lui. El juca precum un echilibrist care merge pe o sârmă, atent să ţină această cumpănă fragilă între tragic şi comic”.

Ei bine, cu acest trup firav, cu această figură caricaturală, „a umplut” ecranul în peste 25 de filme, care-i vor asigura nemurirea şi toată dragostea noastră necondiţionată. La numai 65 de ani, la data de 14 februarie 1970, ochii trişti s-au închis definitiv pentru lumea muritoare şi s-au deschis luminos pentru lumea nepieritoare a împărăţiei Domnului.

Vorba peltică nu s-a mai auzit, faţa atât de mobilă a rămas împietrită într-o expresie neutră, trupul mărunţel s-a strâns parcă mai mult, ca să lărgească şi să facă loc golului lăsat de moartea sa, din Birlic rămânând amintirile, filmele şi chipul său imprimat pe o monedă omagială emisă în anul 2005. Dar talentul, uriaşul său talent, e greu de crezut că va putea fi egalat, poate nici într-un secol. Vom muri noi, cei de azi, şi vom ajunge pulbere geologică pe pământul acesta al deşertăciunii omeneşti şi nu vom mai afla un al doilea Birlic! Dumnezeu să te odihnească, maestre!

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Teatru

Ultima oră