“Diamantele mele negre”, o poveste despre dreptul la copilărie şi despre şansa de a avea o familie

16 Noi 2015 | scris de Cristi Ionescu
“Diamantele mele negre”, o poveste despre dreptul la copilărie şi despre şansa de a avea o familie

Nu-mi pot imagina o copilărie fără amintiri... Fără fotografiile îngălbenite de vreme, din care să-mi zâmbească imaginea copilului care am fost, fără cartea de poveşti cu colţurile rupte şi paginile mâzgălite, fără jucăria de pluş cu care adormeam în braţe, fără glasul mamei care îmi şoptea o poveste, fie ea şi născocită atunci, doar pentru mine... Există însă copii sortiţi să nu aibă astfel de amintiri. Născuţi fără să fie doriţi, întotdeauna cu lacrimi pe obraz, aceşti prunci visează la o familie, la un cămin în care să se afle în centrul atenţiei sau, mult mai simplu, să poată strânge în braţe o fiinţă caldă căreia să îi şoptească: “Mami, ia-mă în braţe, că sunt cuminte”... Atât de cuminte încât nu întreabă cine e mama lui, nici unde este ea?... Copiii nu-şi cer dreptul la “copii de mamă”, ci dreptul la iubire. Din când în când, unii oameni cu inimă mare ţes poveşti frumoase, aducând în universul familiei lor câte un copil care are nevoie de sprijin, de suport emoţional. O astfel de poveste de viaţă este adusă în atenţie de o tânără din judeţul Bihor, stabilită la Londra, a cărei familie a decis să acorde sprijin în viață unui copil necăjit. Pentru O.L., cei doi copii intraţi în familia sa din Beiuș nu sunt doar fraţi, ci nestemate salvate la timp şi puse în valoare. Scrisoarea i-a fost adresată iniţiatorului proiectului GrowRomania / CreștiÎnRomânia, Daniel Toma, profesor la Highlands Primary School Ilford, care face eforturi astfel încât copiii cu probleme din România să nu abandoneze școala, ci să aibă acces la o viaţă mai bună.

„Bună, Sunt O. L. și mi-ar plăcea să împărtășesc cu voi povestea despre cele două «diamante negre» ale mele. Vin din Beiuș, județul Bihor, România, dintr-o familie cu patru copii. Doi dintre ei, un băiat și o fată, au fost adoptați, fiind orfani. Ei sunt ceea ce majoritatea numește «țigani». Mulți dintre voi se vor întreba de ce mama a vrut să adopte încă doi copii, când deja avea doi (probabil a crezut că noi nu suntem destul de deștepți sau frumoși). Nu sunt sigură de asta.

Totul a început când am mers la universitate. Mama se simțea singură și a decis să adopte o fată. Îi era atât de dor de mine, micuța ei fată a plecat să studieze știința. Tata nu era sigur despre această idee, așa cum tații sunt mereu presupun, mai ales că noi nu am fost niciodată bogați, cu orice forțare de imaginație. Dar am devenit după aceasta...

Nu sunt sigură cum s-a simțit fratele meu, dar eu am iubit ideea în totalitate, eram foarte fericită. Tatăl și fratele meu nu au fost de acord la început, nu vedeau sensul. Eu și mama am insistat să încercăm: patru farfurii pe masă, încă una ar trebui să fie în regulă, ne gândeam noi. Nu știu cum, dar în cele din urmă au cedat. Familia care avea grijă de viitorii mei frate și soră (Călin și Denisa) era într-un fel bucuroasă să o vadă pe Denisa că pleacă, cu toate acestea Călin avea inima frântă. Nu putea să își vadă sora plecând, nu își putea imagina viața fără ea. Denisa simțea la fel. Mama era într-o mare problemă acum, nu numai că trebuia să meargă acasă să explice că acel copil nu era român (de unde vin eu, România, există stereotipuri și prejudecăți...), dar și că urma să adopte doi rromi. O iubesc pe mama mult, pe tata și fratele meu în mod egal, mă gândesc la ei oriunde merg, orice fac și gândesc, ei sunt prioritatea mea în viață acum. Am iubit-o chiar mai mult când a spus «Ce naiba, nu pot să rup iubirea, nu pot să îi separ pe acești copii». Și a luat decizia de mamă.

Aceasta se întâmpla acum 10 ani, în 2005. Cel mare, băiatul, avea 3 ani la acel timp. Avea ochii de un căprui caramel și un chip bun, drăguț. Ceea ce atrăgea cel mai mult atenția erau urechile sale neobișnuit de mari. Ne amintea de Bamby, puiul de elefant. Ne-am dat seama curând de ce: pentru că nu a avut jucării de când s-a născut, se juca constant cu urechile sale. Călin suferise de singurătate, neglijat fiind încă de la naștere. Ca el și Denisa mai sunt 80.000 de copii în România care suferă în tăcere, sunt sigură.

Denisa a fost mai norocoasă, avea doar un an. Avea ochii foarte mari, căprui închis și un zâmbet superb, din obraji. Mama era complet uimită de grosimea și strălucirea părului ei, dar cred ca în mare parte ea văzuse un miracol, să fiu sinceră, încă două miracole. S-a îndrăgostit repede și tare de acești doi copii: Călin și Denisa, îi era imposibil să nu o facă. Suntem foarte norocoși să fim binecuvântați cu o familie uimitoare și prieteni extraordinari în România. Ei au fost așa de încurajatori în legătură cu decizia părinților mei (repet, România pe atunci era un loc unde era OK să urăști călătorii iar Guvernul încă are multe de făcut în această privință). Cu toate acestea, nu eram siguri referitor la cum o să se acomodeze cu ceilalți «copii români» pentru că erau «diferiți». Mai ales tata era foarte emoționat și temător pentru siguranța lor, legat de ceea ce oamenii vor crede despre Călin și Denisa. Mama, tata, eu însămi și fratele meu i-am apărat pe Călin și Denisa de valuri de negativism, rasism de care țara noastră este încă așa de plină.

Mama și tata au luat decizia de a nu le spune lui Călin și Denisa că sunt «rromi» până ce devin mai în vârstă și înțelepți. Le era teamă că dacă vor ști asta la o vârstă fragedă îi va face să se simtă excluși. Le-am oferit ceea ce orice om ar fi făcut-o, i-am făcut să se simtă parte din familia noastră. Mama era legătura în toată această familie, datorită inimii ei mari. Chiar și la școală, când din nefericire sunt tachinați și ușor agresați, ei tot nu cred că sunt «rromi», sunt mândri să fie copii. Îmi amintesc că, odată, Denisa a venit acasă râzând așa mult pentru că a crezut că sunt nebuni colegii ei pentru că o numeau așa. Călin este de un real ajutor, un stâlp al familiei noastre, noul tată în casă. Are grijă cu drag de mama lui, mama mea, cum ea este foarte bolnavă. Eu și fratele meu am muncit în Londra în ultimii trei ani și cu greu ne vedem părinții des, o dată sau de două ori pe an cel mult. Călin este așa altruist, are grijă de mama tot timpul, fiind omul ei de încredere, cavalerul său. Când a primit bicicleta de la GrowRomania/ Crești în România, avea ochii în lacrimi. Este fascinat de mersul pe bicicleta și de exploratul orașului Beiuș.

Dragostea Denisei sunt animalele. Își petrece toată ziua jucându-se cu animalele noastre. De asemenea, ca multor fete de vârsta ei, îi place să își schimbe hainele și să se joace cu părul ei și... desigur machiaj. Într-o zi s-a gândit să își combine pasiunile! Mama a venit acasă și a găsit câinele, Paco, acoperit de funde și panglici, cu părul ras sub nas. Lui Călin i-ar plăcea să devină bucătar, iar Denisei cosmetician sau make-up artist. Amândoi iubesc să învețe, chiar dacă au doar «câțiva fluturi și câteva curcubeie» în viața lor acum.

Eu muncesc 60 de ore pe săptămână ca recepționeră pentru un doctor în oftalmologie în vestul Londrei. Călătoria mea la muncă și înapoi durează cam patru ore pe zi. Când sunt obosită și puțin tristă, le sun pe ele, «diamantele mele negre», Denisa și Călin. Mă fac să continuu. La fel pentru fratele meu Alexandru, care este aici, în Londra, lucrând la fel de mult, dacă nu chiar mai din greu decât mine. Avem o familie uimitoare și prieteni strașnici, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu asta. Cu toate acestea, dacă cineva mă întreabă ce simt pentru Denisa și Călin, aș spune că nu există destule cuvinte în orice dicționare din lume ca să îmi descriu iubirea pentru «diamantele mele negre».

Domnul Daniel Toma, un administrator al CreștiÎnRomânia, m-a întrebat odată dacă mă simt în regulă să împărtășesc aceasta poveste cu voi și am răspuns: «De ce v-a luat așa mult?». Sunt încântată și bucuroasă să fiu parte din aceasta idee fantastică (vorbește în continuu de ceva vreme). Dacă putem aduce culoare în colțurile gri ale lumii, unde există puțină speranță sunt a voastră, GrowRomania/CreștiÎnRomânia. Sunt total impresionată de ceea ce copiii din Highlands Primary School Ilford fac pentru alți copii din lume. Sunt o adevărată inspirație pentru mulți adulți, o pură revelație pentru mine personal.”

“Denisa și Călin au dreptul de a se juca împreună cu oricine, indiferent de rasă, culoare sau origini”, a concluzionat Bart, elev la Highlands Primary School Ilford. “Este vorba despre copiii în nevoie, din toată lumea, nu doar România”, exprimă Taf, un alt elev din clasa lui Daniel Toma, în timp ce un alt şcolar,Us, spune: “Vrei să oprești rasismul în țara ta și oriunde altundeva, te respect pentru asta!”. Însă nu numai ei, ci toţi elevii au fost impresionaţi de povestea de viață citită.

Să nu uităm însă că mulţi copii se află în impas şi nu toţi sunt la fel de norocoşi...Nu vă fie teamă să-i mângâiaţi! Daţi-le provizii de bunătate, lăsaţi-le motive să viseze frumos si să creadă că sunt copii: copiii copiilor lumii! Nu va fie teamă să le vorbiţi. Ei înţeleg orice cuvânt şi-l primesc cu sete, ca pe orice lucru care li se dă! Nu va fie teamă! Vă veţi vindeca de durerea voastră odihnindu-vă privirea în sclipirea ochişorilor unui copil necăjit!

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din REPORTAJ

Ultima oră