Arta supravieţuirii, la români. Moştenirea comunistă

26 Mai 2017 | scris de Marina Constantinoiu
Arta supravieţuirii, la români. Moştenirea comunistă Galerie foto (14)

Românii „se descurcă”. Îl au pe „lasă, că merge ş-aşa” în sânge.

La noi, în magazine, niciodată pantofii nu îţi sunt prea strâmţi. „Lăsaţi, o să vedeţi că se lasă, luaţi-i, că într-o săptămână se mulează”, ţi se spune. Şi tu cumperi, deşi te strâng de-ţi ies ochii din orbite.

Îţi crapă hainele pe tine, în cabina de probă? „Lăsaţi, că mai slăbiţi un pic şi vă vine ca turnat”, eşti liniştit şi scoţi banii ca robotul.

Descurcăreţi

Şi-atunci cum să nu porneşti încrezător că te vei descurca în orice situaţie? Şi cum să nu te pregăteşti „pentru orice eventualitate” furând, de ici, de colo, câte un şurub, o placă de faianţă, un covoraş, o ţeavă, când ştii că, odată şi odată, îţi vor fi de folos în cine ştie ce combinaţie salvatoare. Suntem poporul "ciupelilor şi al cârpelilor".

Penuria

Cândva „grânarul Europei”, România a cunoscut penuria în forma ei pură. Cooperativizarea forţată a pus la pământ agricultura, dar a umflat minciuna.

În comunism, noi am urât, din naştere, statul. Pentru noi, a fost şi poate încă este, cel mai mare duşman. În minţile noastre era cel care exploata şi cerea bir. Aşa că, la un moment dat, ne-am decis să i-o tragem. Să-l furăm, să-l luăm peste picior, să-l umilim. Şi viaţa noastră a gravitat, de generaţii, în jurul acestei idei.

Am început de mici cu ingenioase metode de copiat, perioada de glorie a fost Epoca de Aur, când am fentat regimul comunist, dar nici acum, în UE, nu ne dezicem de vechile obiceiuri. Pentru că aşa am supravieţuit. Pentru că „românii se descurcă”. Îl au pe „lasă că merge ş-aşa” în sânge.

Depăşirile de plan

Istoria n-a reţinut exact cine anume a fost cel care a raportat primul o depăşire de plan, la producţia de grâu la hectar. Păcat, blestemele poporului şi-ar fi găsit măcar o ţintă clară.

Ani de-a rândul, gogoaşa producţiilor-record a umplut sacoşele românilor cu vorbe goale. Şi numai unora, privilegiaţi, conturile în bancă. Sistemul mergea ca uns, o mână spăla pe alta şi pierderile se compensau.

Cooperative agricole, ferme, asociaţii, ţărani agricultori, cu toţii contribuiau la planul de producţie. Se zicea că totul e pentru popor. Dar niciodata nu se preciza şi care. Probabil rus, german, polonez, bulgar.

Produsele de calitate luau imediat calea "exilului", iar piaţa românească era nevoită să înghită rămăşiţe. Marfa de calitatea a III-a, prezentată drept "a-ntâia", era singura care ajungea în vestitele Aprozare.

Teoretic, regimul o impunea, pentru a încuraja exportul şi a scăpa ţara de datorii. Practic, unii şi-au "tras" bani buni din afacere, făcându-şi "parte" din producţie.

Pierderile din teren se compensau în Aprozar. Ce era respins la export ajungea pe piaţă şi vândut la preţ dublu faţă de cât valora. Banii se-mpărţeau la cine trebuia şi viaţa mergea înainte!

Mici „ajustări”

Cooperativele agricole de producţie n-aveau aproape niciodată suprafaţa de teren declarată-n acte. Păi altfel cum naiba să raportezi producţie-record, când n-ai de unde?

Venea inspecţie, şi preşedintele de cooperativă "ieşea prost" la numărătoare? Nimic mai simplu, uita inspectorul repede, înmuiat c-o pulpă de viţel proaspăt schingiuit şi sacrificat pe altarul agriculturii socialiste.

Erau animalele de sacrificat în abatoare prea pirpirii, şi nu ieşea producţia bine la cântar? O informaţie bine plastă, cu doar trei zile înainte de sacrificare, rezolva problema: se furajau puternic, ca să atârne la cântar. În abatoare, pentru ca vineţii „Fraţi Petreuş” -  puii de găină prost sau insuficient hrăniţi şi sacrificaţi înainte de vreme - să atârne mai mult la cântar, erau bine „duşaţi” şi „furau” vreo 200 de grame la bucată.

Numai aşa putea rezista sistemul, şi doar aşa se putea trăi bine de pe urma agriculturii şi zootehniei „ştiinţifice”. S-a întâmplat în România, şi nu demult.

Surogatul de viaţă s-a concretizat şi în surogat de alimentaţie. Când încă se mai găsea salam în magazine, dar nu şi carne de porc, româncele s-au orientat rapid.

Inventatorii de nevoie

Au inventat sarmalele cu salam tocat. Sau chiar cu peşte! Şniţelul din felii de parizer, chiftelele din cod şi supa din „tacâmuri”. Mai mult din gheare, că din gâturi şi creste de pintenaţi ieşeau şi tocănite bune.

În anii de ultime zvârcoliri ai dictaturii, până şi cartofii erau o raritate, astfel încât, pe post de cartofi prăjiţi ca garnitură, populaţia României a îngurgitat tone de creveţi expandaţi vietnamezi, rest la datoria externă către Bucureşti, probabil.

În amintirea salamului de Sibiu ascuns doar prin shop-urile pe valută, banalul salam de vară lua, bine dat prin făină, calea balconului sau a dosului aragazului, pentru a fi uscat.

Cine n-avea rude în străinătate bea dimineaţa aşa-zisa cafea Nechezol, din orz, ulterior din năut, după ce comuniştii au descoperit că era toxică. Să tot nechezi de plăcere la aşa o licoare!

De ruşine că s-au lăsat umiliţi şi înfometaţi de un regim bezmetic, românii şi-au cosmetizat vocabularul, pentru a-şi ascunde sărăcia.

Un umor aproape negru răzbate din fiecare dintre termenii creaţi pentru a "acoperi" realitatea.

Cu "Nechezol" au rezolvat cafeaua falsă, din orz sau năut, servită de regimul lui nea Nicu. Prin "patrioţi" au desemnat tacâmurile de pui, peşte şi copitele de porc, singurele rămase în ţară şi netrimise la export.

Celebrele tacâmuri de pui au căpătat nume japonez, "Takimuri". Iar puişorii subdezvoltaţi, de câteva sute de grame, vineţi şi doi la pungă, erau "Fraţii Petreuş”, cu trimitere la doi interpreţi de muzică populară.

Dar ce erau "calculatoarele"? Nimic altceva decât căpăţânile de porc. Iar "Adidaşii", nicidecum pantofii sport, ci picioarele de porc. Adică nişte "patrioţi", singura marfă rămasă în ţară, pentru consumul populaţiei.

Cea mai scumpă carne

"Pentru ca pierderile să se apropie de zero, până şi viscerele păsărilor erau recuperate, după tăierile din abatoare. Bine spălate, ele intrau în componenţa aşa-ziselor mezeluri din carne. Cea mai scumpă carne? Cea din parizerul ceauşist! Acest mezel conţinea între 60% şi 70% apă, ceva carne scoasă de pe oase şi multă sare, nitriţi şi condimente. Cu căt mai multă sare, cu atât mai multă apă!" , ne-a explicat un specialist din industria alimentară.

Spectacolul cotidian de la poarta fabricii

„Închide şi mata ochii, că data viitoare nu te uit!”. La poarta fabricii, muncitorul ieşea tacticos cu o sacoşă de rafie în mână, cărând nişte pungi – aparent – cu mălai şi făină, şi-o sticlă de lapte. „Lasă, bă, că şi ieri tot mălai şi făină aveai în traistă, te ştiu eu!. Să nu mă uiţi cu ce te-am rugat!”, venea replica portarului.

Este un dialog valabil anilor 60, 70, 80. Acum nu mai sunt prea multe fabrici, iar dialogul poate nu mai e valabil, căci lucrurile vin de la sine.

La ce să fie închişi ochii? La chiul, la sustrageri, la cârdăşie.

Fabricile de conserve ceauşiste ştiu cel mai bine ce înseamna acest dialog. În pungile alea, cu mălai şi făină, care ieşeau pe poarta fabricii, nu era ce scria pe pungă. Ci ce fura angajatul. Că deh, era penurie iar „cei de afară” aveau nevoie ba de zahăr, ba de sare de lămâine, ba de boabe de muştar, ba de piper. Adevărate rarităţi, într-o „epocă de aur”, în care puterea stabilea că ai dreptul la o jumătate de pâine pe zi şi un kil de zahăr pe lună.

Românul „se descurcă”

Cum nu puteai trăi cu aer, „te descurcai”. Românul „s-a descurcat” şi în faţa provocărilor reprezentate de raţionalizarea produselor de bază.

„Se lucra” în reţea. Cu toţii aveau nevoie de ceva. Ba de un zahăr, ba de ulei. Şi-atunci s-a impus „Legea lui Om”. Adică tu te faci că nu mă vezi că fur, iar eu îţi dau şi ţie partea ta din „captură”.

Pentru ca totul să aibă aer de normalitate, înţelegerea era următoarea: dimineaţa, pe poarta fabricii, angajatul intra cu o sacoşă în care avea o sticlă plină cu lapte şi două pungi goale, una de mălai, alta de făină. Nimeni nu îl întreba de ce le are asupra sa. Laptele era pentru consum, peste zi. Dar sticla nu pleca goală acasă. Ci plină cu zahăr sau sare de lămâie, ca să nu se vadă, la un eventual control.

Şi nici banalele pungi de mălai şi de făină nu rămâneau cum au venit, ci erau umplute cu ce se mai cerea pe piaţă. Nimeni, în caz de control, nu s-ar fi apucat să le desfacă, să vadă care le era adevăratul conţinut.

Cum nimeni nu s-ar fi apucat să te ia la pipăit, la ieşirea din abator, când tu aveai pe sub nădragii cu două numere mai mari pungi cu muşchiuleţi de porc sau bucăţele de carne.

„Oameni suntem!”

De altfel, totul se făcea la mica înţelegere, căci, vorba aia, oameni suntem! Şi, tot vorba aia, „ăştia se fac că ne plătesc, iar noi ne facem că muncim”.

Marfa sustrasă avea un circuit sinuos, nu ajungea direct în cratiţa nerabdătoare, ci se transforma, la rândul ei, în mită. Aveai nevoie de un concediu medical, de nişte libere, ceva? În provincie, zăhărul era mai tare decât banii.

La Bucureşti, mergea doar la profesorii fără pretenţii sau la schimb cu altă "marfă". În Capitală, nevoile căpătau alte proporţii, iar oferta era pe măsură. Ţigări Kent, săpun FA, whisky sau o pulpă de porc frumoasă deschideau uşi grele, chiar capitonate, de mahări. Rezolvau repetenţii la şcoală, concedii, operaţii complicate. În faţa lor se înmuiau profesori, doctori, ingineri, directori.

Cine n-ar bunici, să-şi procure!

Dar cine ar fi crezut că un bunic la casa omului poate fi, ca la români, mai mult decât un om drag, care să se ocupe de nepoţi?

Ce pensionari, ce bătrâneţe! Exploatarea omului de către om a căpătat în România lui Nicolae Ceauşescu noi valenţe.

Pensionarul era util pentru că avea timp. Şi insomnii. Şi nopţile lui pierdute însemnau şanse. Şanse de a prinde a doua zi momentul în care la "Alimentara" "se băga" carne. Sau poate nu. Şi-atunci urma încă o noapte de stat la coadă, în aşteptarea oportunităţii.

Cine n-avea un pensionar în familie, musai făcea rost de unul. Care să ţină loc la coadă. "Pensionarii de serviciu", abonaţii tuturor cozilor posibile, aveau ochiul format, ştiau de când se descarca marfa la câte persoane avea sa ajungă.

"Daţi câte unul, s-ajungă la toată lumea!" era îndemnul tot de ei inventat. Deşi ştiau prea bine că, într-o asemenea societate, niciodată nu avea să ajungă suficientă marfă. Pentru că omul conta doar în minţile noastre de supravieţuitori.

 

SHARE

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Life style

Ultima oră