Nu ştiu dacă astăzi putem vorbi de libertatea presei, atâta timp cât trăim în „Ţara lui Celuloză-Vodă”. Ţara lui Papură-Vodă a intrat în amintire o dată cu sfârşirea crizei de hârtie-igienică şi trăim luminos într-o altă ţară, „Ţara lui Celuloză-Vodă”, ţară în care ne confruntăm cu cea mai ruşinoasă criză din istorie, criza de hârtie de scris, de hârtie tipografică. Cum poţi vorbi de libertatea presei când tu, ditamai puterea, a patra cică, te milogeşti cu banii în mână pentru o tonă de hârtie. Ajungi să trăieşti cu sentimentul că furi hârtia, nu că o cumperi. Şi ca în orice poveste ce se respectă, în „Ţara lui Celuloză-Vodă” trăieşte un balaur care apare de câte ori nu suntem cuminţi, nu păpăm tot, nu ne tăiem unghiile, nu ne facem lecţiile. Balaurul ăsta cu 11 capete nu este altcineva decât Fabrica de hârtie Letea, iar denumirea, aţi ghicit, vine de la celebra maşină, nu, nu e 131, unsprezece, un balaur normal, de altfel, ca mulţi balauri din ţara asta, „Ţara lui Celuloză-Vodă”. Aşa că până una-alta, adică până când apare Făt-Frumos din hârtie scos, libertatea presei este un cal alb, frumos cât Făt-Frumos pe care, culmea, şi unii dintre noi îl hârjonesc – o calomie, o invectivă, până când devine o gloabă pe care nu te-ai sui nici de frica „maşinii”… Noroc cu tava aia de jar, tot din poveste, dar degeaba, că vine unul sau altul din mai marii zilei şi-i bagă calului ăsta alb o zăbală de proces în gură, de-i trece pofta de ovăz pentru tot restul vieţii. Încolo, atâta veme cât în „Ţara lui Celuloză-Vodă” copacii au ceva de spus, caii pot fi duşi la azil!
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
