Dandu Patricianul, personajul lui Dinu Săraru din O plimbare cu sania, își înhamă bodyguarzii la atelajul de iarnă și le poruncește să-l plimbe prin pădure, pe sub crengile fagilor încărcate de zăpadă. Sania lunecă ușor, trasă de haidamacii „sugrumați de oboseală”. „- Hai !, strigă Dandu și bodyguarzii întețiră ritmul alergării lor, suflând des și greu și simțind cum li se împăienjenesc ochii. Mână !, strigă Dandu Patricianul, mână !...”
Dar vizitiul crăpă tocmai atunci, inima i se opri brusc. Cei doi argați, în loc să fugă unde-or vedea, se lamentează sfâșietor că vor rămâne fără... serviciu. Așa că „se înhămară iar la hamul cu care era trasă sania boierească, după ce îl suiră pe Dandu pe calul de lemn, legându-l peste mijloc, de banchetă, cu cureaua de la pantaloni a celui care-i închisese ochii, grăbindu-se prin pădure, înapoi, spre ranch”.
Scena asta mi-a vrenit în minte deunăzi, când cu polițistul acela căzut la datorie. Și el tot un fel de bodyguard, în hamul altui ciocoi, dar cu epoleți, tolănit în limuzină, nu în sanie. Individul căpătase damblaua de a pleca pretutindeni cu alai motorizat, ba la sindrofiile de partid, ba la șpriț, orișiunde îl trimitea interesul național, desigur, și pentru asta nu se sfia să blocheze intersecțiile cu agenți de circulație. Nici nu se sinchisea de norodul zgribulit la semafoarele de prisos. „Niște proști, să aștepte acolo până trec eu, că d-aia m-au ales să-i comand”, își repeta în gând demnitarul. Gândul acesta îl umplea de fericire și de importanță, se simțea deasupra oricui, hărăzit să împlinească o misiune la care nu visase vreodată.
„Mână, mână !” se auzea de dincolo de parbriz vocea tunătoare a șefului grăbit să ajungă la chermeză. Capul îi vâjâia, ploua dușmănos și întunericul se prăvălise peste oraș și peste antemergător. „Nemernicii, o lume de nemernici...”, atât apucă să mai zică bietul motociclist din escortă și se trezi într-o groapă uitată în caldarâmul bulevardului. S-a lăsat dintr-odată liniștea, totul a amuțit, doar huruitul morții, asurzitor și definitiv, vibra în aer. „Mână, mână !” îi răsunau în urechi ultimele cuvinte de pe lumea asta stricată iremediabil.
Eroul fu ridicat postmortem în grad chiar de zapciu, iar apoi îngropat cu salve de tun.
„Ăsta e din hoții cei vechi !”, șopti cineva din mulțimea îndoliată, privindu-l pe înaltul oficial. „Tot ăia sunt, nu-ți face tu griji. Și tu tot la hamul lor tragi”, îi răspunse altcineva, asemenea personajului din romanul lui Dinu Săraru.
*
Neagu Djuvara are dreptate, „șeful Comisiei Europene este un bou”, dar noi suntem și mai boi ascultându-l orbește pe ștabul de la Bruxelles. Ca prea îi cântăm în strună luxemburghezului ăsta nesărat, lui și altora ca el.
Altminteri, venerabilul istoric, fan declarat al Americii, crede că „rușii nu mai au vlagă, sunt pe cale de dispariție”. Naivitatea, iată, nu ține de etate, poți să ajungi la 100 de ani și să ai asemenea candori. Păi primii care au interesul să nu dispară rușii sunt chiar... americanii. Altfel, cum și-ar mai justifica ei cotropirea altor popoare, în numele democrației ? În lipsa pericolului muscălesc, politica de forță a yankeilor ar rămâne fără obiect, ce mai tura-vura.
Și mai zice distinsul Djuvara că Ceaușescu a fost un „cretin”. Ce simplist e să condamni astfel un om, fie el și președinte, să-l neantizezi cu un cuvânt tare cool pentru generațiile de azi. Aici, aprigul judecător se anulează pe sine ca istoric, semn că a citit pe sărite documentele Epocii de Aur. Dacă le-ar fi studiat cu atenție, ar fi observat că acel „cretin” a avut, adesea, momente de genialitate politică și nu numai.
Însă Neagu Djuvara are alte preferințe, Traian Băsescu, de pildă. „Mie îmi este simpatic (...) e foarte român”, se mărturisește cu sinceritatea vârstei. Da, se știe dintotdeauna, licheaua simpatică a făcut carieră în România, Caragiale poate depune mărturie ! Și dacă suntem unde suntem, apoi trebuie să recunoaștem că amorezarea noastră zbanghie de secăturile simpatice ne-a ruinat. Am votat mai mereu canalii doar pentru că erau simpatice și de aceea mă dezamăgește teribil destăinuirea celui înspre care priveam cu smerenie.
Pe de altă parte, pe Ponta îl urăște, nu-i place „figura lui de tătar scopit !”... Vasăzică, unul dintre simbolurile dreptei românești așa își argumentează opțiunile politice. Sanguin, primitiv, ca orice chivuță... Nu demult, credeam că djuvarismul e produsul cel mai complex și tonic al exilului românesc în perioada comunismului. Citind interviul cavalerului pribeag acordat Evenimentului zilei încep să mă îndoiesc și, de aceea, mă tem și mai tare de bătrânețea ce va să vie... În ce hamuri o fi trăit în surghiun nonagenarul ? mă întreb într-o doară.
*
Elena Udrea se plânge că ăia care o vânează acum sunt taman cei puși pe funcții de ea și cu care a stat la masă vreo zece ani. Ce adevăr zguduitor și dezonorant, în același timp. Zguduitor, pentru că se dovedește încă o dată că fidelitatea și loialitatea nu există, sunt vorbe în vânt. Dezonorant, pentru că una ca madam Udrea a controlat statul prin politica de cadre, căpăstrul teribil cu care și-a satisfăcut capriciile și ambițiile de parvenire. Dumnezeule, pe mâna cui a încăput România ! Și cică Nicolae Ceaușescu a fost un „cretin”...
*
Formațiunea câștigătoare a ultimelor alegeri din Leșia a avut ca slogan electoral „Repolonizarea Poloniei”. Asta înseamnă mândria națională – dorința de a rupe hamurile cu care străinătatea te ține în jug. Pe când și reromânizarea României ? Măcar declarativ...
Marian Nazat
