Continuă revoluţia uşilor capitonate. Nu de alta vă spun, dar uşile simple, ale poporului, au ieşit în stradă, cică era revoluţia lor, şi, până să se deschidă ele bine, au rămas cu clanţa în mână. Doamne şi ce frumos a fost la început: nimeni nu mai trăgea cu coada ochiului pe gaura cheii, uşile scârţâiau la unison din toate balamalele, tocurile fuseseră în priml rând ale revoluţiei, ca să nu mai vorbim de clanţe care şi-au făcut pe deplin datoria în acele zile, rămânând blocate. „Nu-mi amintesc, povesteşte o clanţă care a luptat la Inter, nelăsându-se deschisă, să fi văzut – păcatele mele, era o hărmălaie atunci, se trânteau uşile în draci - să fi văzut spuneam, vreo uşă capitonată prin preajmă”. „Am fost bătute cum nu fuseserăm într-o viaţă, am luat multe ghionturi, multe bobârnace în timp, însă ca atunci n-a fost niciodată, spuse uşa unei săli de aşteptare, care nu uită să adauge clănţănind: dacă a fost atunci printre noi vreo uşă capitonată, a fost numai lipită de toc, în faţa televizorului”. „Sigur, sunt uşi, îşi dă cu părerea o altă posesoare de clanţă, care, dacă atunci erau numai placaj şi cuie, astăzi au ajuns să aibă vizor, haine noi din piele, sonerie cu cântec, tâmplar la scară, mă rog, yală şi alte încuietori moderne, să nu care cumva să fie forţată de cine ştie cine”. Revoluţia uşilor simple, ale poporului, a fost învinsă, revoluţia uşilor capitonate continuă. Uşa capitonată numai este azi numai a primului secretar, ea s-a impus în societate, o dată cu revoluţia uşilor simple, ocupând cele mai imprtante intrări, locuri. De la posesorul de butic, trecând prin primarul de sector, senatori şi deputaţi – ia mai mânaţi, măi – directoraşul de fabrică şi ajungând până la preşedintele de bloc, ei bine, toţi aceştia au ajuns prosperi de uşă capitonată. Uşa capitonată, oameni buni, a făcut şi a desfăcut, uşa capitonată a închis Revoluţia.
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
