O văzusem la televizor, în primele luni ale noii epoci. Făcuse ceva vâlvă în țară, o femeie de curaj, la urma urmei. Păi cine se încumeta atunci să-l apere pe fiul cel mic al odiosului dictator și al sinistrei sale soții? Propaganda vremii, la fel de odioasă și de sinistră, găsise niște etichete puternice, cu impact maxim, ușor de înghițit pentru naturelul bieților români, care, oricum, s-ar fi lăsat păcăliți de oricine în clipele acelea de exaltare.
Ei, bine, avocatul de care vă povestesc își asumase riscul de a fi nepopular, de a înfrunta curentul și de a-și ruina, în definitiv, cariera. Așa mi se părea mie de la Turnu Măgurele, dintr-un orășel arvunit pe veci lâncezelii.
Când am ajuns în capitală, lucrurile au devenit și mai neclare, mai confuze, în loc să se limpezească. Prin 1992 m-am trezit cu ea în birou. Eu, un ilustru necunoscut, abia aterizat din provincie, ea, o celebritate în vogă, mediatizată cu osârdie. Bașca diferența de vârstă, vreo 30 de ani în favoarea sa. Mi-a întins împuternicirea avocațială, cu un gest politicos, dar ferm.
Clientul căruia îi acorda asistență juridică încercase să-l căsăpească pe un reputat medic, șef al unei clinici din centrul Bucureștilor. Cum să aperi un criminal, chiar dacă nedesăvârșit? m-am indignat ca prostul. Așa gândeam la tinerețe, eram procuror și nutream convingerea că dreptul la apărare al criminalilor e o insolență, o încălcare a preceptelor morale. Din păcate, și azi destui cred la fel, eu m-am vindecat însă.
Am discutat despre dosar, știți, arestatul este grav bolnav, are diabet, și de aici complicațiile renale, e la un pas de moarte, mi-a explicat maestrul. M-am prefăcut că îl ascult, dar în sinea mea lucrurile fuseseră tranșate. Bolnav, nebolnav, tipul încercase să-și omoare un semen, la pușcărie cu el, mila nu trebuia să-mi încețoșeze judecata!
După un an, parcă, sărmanul s-a stins în penitenciar și, ori de câte ori o zăream pe femeia care îl apărase, mi se strângea inima. Omul din mine încă mai pâlpâia, nu-l strivise roba de acuzator public, de hingher judiciar. „M-a speriat duritatea dvs.”, mi s-a destăinuit târziu Paula Iacob, fiindcă aceasta este persoana evocată acum.
În timp, în lungile așteptări pe holurile tribunalului, s-a întâmplat să tăifăsuim, de fapt să o ascult. Îi plăcea să împărtășească celorlalți frânturi din trecutu-i tumultos, așa că o rugam să-mi spună povești de demult. Ne respectam de la distanță, fără alte apropieri și efuziuni extraprofesionale. Mă felicita, uneori, pentru eseurile publicate și se mira că un fost procuror poate avea suflet. Ce fel de om era Păstorel Teodoreanu ? Dar Petre Pandrea ? Sau Henri Coandă ? Ea se îmbujora, se transforma brusc într-o fetișcană, și se pornea în aduceri aminte.
O urmăream cu nesaț, ca un adolescent, implorând-o să nu se oprească. De ce nu puneți pe hârtie toate amintirile astea? am întrebat-o odată. „Deoarece sunt prinsă cu trăitul, am atâtea proiecte începute. Scrisul înseamnă solitudine, iar eu iubesc viața, oamenii”, mi-a răspuns octogenara mea colegă. Un personaj aparte, fermecător și complex, al baroului dâmbovițean și nu numai, a cărui dispariție a lăsat un imens gol.
Astfel a murit Paula Iacob, trăind și iubind tot ce e viu, împărțindu-se tuturor cu o generozitate rară și mistuitoare. Dumnezeu să vă ocrotească acolo, Doamnă, în lumea aia fără avocați și magistrați, tocmai de aceea părelnic mai bună !
Marian Nazat
