Fărâme

13 Noi 2018 | scris de Marian Nazat
Fărâme

Abia acum, cunoscându-l pe Gabriel Osmonde, mi-am dat seama de ce nu mi-a plăcut  niciodată vodevilul - este un „joc de îndrăgostiți  păcăliți. Toate celelalte ocupații (politică, războaie, familie,  știință, artă, religie etc) sunt produse derivate.” 

 Viața ca... vodevil, ce tristă  constatare, la aproape 60 de ani !

*

După ce s-a rugat din vârful unui stâlp vreme îndelungată, Simeon s-a retras în muntele Minunat. De aici  i s-a tras și renumele cuviosului – Simeon cel din Muntele Minunat. La noi, la o distanță de vreo 1500 de ani, s-a născut Adrian Copilul-Minune, sfântul manelelor...

*

 Un bătrânel dintr-un cătun uitat de lume se roagă Celui de Sus să-i ocrotească țara. Adică România noastră, a celor  care încă o mai purtăm în  simțire. Scena îmi amintește de o istorioară auzită de la Radu Cosașu. Cică, odată, Nicolae Ceaușescu l-a întrebat pe Titus Popovici dacă știe de ce nu există Dumnezeu. Prozatorul a dat din umeri. „Păi, de-ar exista,  n-ar permite ca  marile puteri să se amestece în treburile interne ale țărilor mici”, l-a lămurit politic „Tovarășul”. L-aș contrazice, dar realitatea și-ar râde de mine în hohote...

La fel e  și reflecția unui personaj dintr-o carte celebră , care, după ce asistase la execuția a douăzeci de mii de evrei, a conchis sentențios: „În  ziua aceea, am înțeles că Dumnezeu nu poate să admită așa ceva, iar pentru  mine a fost evident că El nu există.”

*

Alexandru Mironescu rostește un adevăr dureros în jurnalul  său: „Toată viața mea am umblat, ca Diogene, după oameni și am găsit câțiva – la pușcărie  mai mulți decât îmi închipuiam”. Aidoma o fi și azi ?

*

Și tot el mărturisește că „dictaturile apar și se mențin pentru că, din   nenorocire, oamenii sunt la un moment dat atât de nebuni, încât ele  devin acel rău necesar fără de care totul s-ar transforma  într-un adevărat balamuc”. N-aș schimba o virgulă  din remarca fostului deținut  ! Cum altfel?, doar trăiesc în mijlocul unui balamuc exemplar care e lumea contemporană,  transformată, vorba lui Arthur Koestler, într-un „fel de bordel, cu emoții metafizice.”

*

Mă uit în jur și observ tot mai mulți tineri bărboși, cu  felurite adaosuri faciale din păr în culori  fistichii. E o modă reîntoarsă, fiindcă, scrie Stefan Zweig în Lumea de ieri, prin anii 1900, ca să pară mai vârstnici și să fie luați în serios, puberii apăreau cu barbă și-și îngroșau pântecele. Doar astfel  își sporeau ei șansele de a urca în ierarhiile administrative. Tinerețea era, vasăzică, un  handicap.

Cândva, a existat și o taxă asupra bărbii  mujicilor „instituită de Petru cel Mare, sub forma dreptului  de intrare pe care orice ins cu barbă trebuia să-l plătească la sosirea în capitală. Evident, țăranii ar fi putut să se  sustragă de la această vamă, răzându-și barba, dar se temeau de sancțiunile Bisericii, căci, potrivit dispozițiilor unui conciliu din 1551, «nu există obicei eretic mai condamnabil  decât de a-ți rade barba... A-ți rade barba pentru a plăcea oamenilor însemnează a deveni dușmanul lui Dumnezeu, care ne-a creat după chipul său».” 

Chiar, când se vor  redijmui bărbile, că  prea ne-au împresurat ? Glumesc, desigur.

*

În 1938, un preot, Justinian Marina (viitorul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, între 1948 și 1977),  un scriitor, Mihail Sadoveanu, și un ziarist, Octav Livezeanu, înființau  revista Muncă și Voie Bună ... O pagină se intitula Pentru suflet.

Ce asociere, aparent ireconciliabilă, între muncă și voie bună, și câtă candoare să dedici o foaie sufletului! Între  timp, cuvântul „muncă”  aproape că  nu mai e rostit, iar voia bună s-a transformat în  dezmăț, în orgie. Sufletul? O excrescență de care e bine să scapi repejor,  altminteri riști să devii bătaia de joc a celor din jur, a turmei de macho, hateri și pragmatici fără scrupule... Cam doare rău când îți pierzi candoarea, însă cine n-a avut-o, nu știe. 

*

Meteorologii ne anunțaseră că ne așteaptă o vară secetoasă, că multe dintre culturile agricole sunt compromise. De unde însă, a plouat cât să înghită pământul, cu tornade și ruperi de nori. De aici și belșugul de rod al câmpului. Odinioară, Miciurin urla de la tribună: „Noi nu putem aștepta bunele  grații ale naturii, sarcina noastră e să i le smulgem!” Și sovieticul habar n-avea că „imperialismul științei va fi infernal” ....

*

Pe o stradă lăturalnică, un moșneag este înconjurat de câțiva imberbi cu porniri animalice. Jivinele astea dezlănțuite îl umilesc pe bietul septuagenar, apoi îi scormonesc prin  buzunarele goale și îl lasă întins pe caldarâm. Întâmplarea mă duce cu gândul la „obiceiul nu mai știu cărui trib, care  urca bătrânii în pomi, apoi scuturau pomii, și pe bătrânii care picau îi sacrifica  și-i mânca. Mi se părea atunci o monstruozitate. Azi văd că cel puțin unele comunități se îndreaptă cu pași  repezi către actualizarea acestui obicei – sub o formă  mai acoperită, el a și început să se practice. Iar dacă populația globului va crește, cum e sigur, proba  bătrânilor în pomi va deveni un ritual” ... Între timp, ne-am multiplicat  cu câteva miliarde  și zău că  suntem în pom !

*

Paul Claudel ne povățuiește să citim Evangheliile în genunchi și să le ascultăm ca pe o scrisoare de dragoste  ce ne este adresată personal. Mișcătore imagine, însă cine mai primește acum, în apoca rețelelor de socializare, epistole ? Bașca, au dispărut  și poștașii... Cum naiba să te smerești în genunchi citind un e-mail?

„Omul se cunoaște după cum poate suporta incertitudinea”, e de părere Nietzsche. Oare de aceea s-au înmulțit cei care suferă de depresie ? În atâta  nesiguranță, o voce ne îmbărbătează, o aud  cu claritate: „Ridică-te,  suflete, sfârșitul e aproape...”

 

Marian  Nazat

www.mariannazat.ro

SHARE
 

Eurofrutas Temporar

Alte stiri din Editorial

Ultima oră