Tainic și uneori deschis, mintea omului îi șoptește și chiar îi strigă: ”Nu ești destul de bun! Nu meriți să fii iubit, nu meriți să ai cutare lucru, nu poți avea ceva ce au alții...etc”! Cum spune doctorul David Hawkins, autorul unei interesante teorii a conștiinței, și savanții sunt terorizați de acest gând secret: ”nu ești destul de bun”! Există chiar teoria că oamenii inteligenți se confruntă mai des cu acest straniu aspect al minții și poate că-n aceasta este o noimă, căci sentimentul ”nu ești destul de bun” poate fi motorul lui ”să fii mai bun”. Poate că inteligența umană este pusă în mișcare uneori chiar de tăvălugul complexului de inferioritate, care te-ndeamnă să crești, să te autodepășești, să urci, să țeși idei, să creezi și să fii acela pe care-l percepi ...mai bun.
Percepția despre ”mai bun” nu-i o constantă, nu este dimensionată la fel în interiorul fiecărei persoane. Pentru unii, a fi mai bun înseamnă a avea bani mulți, ceea ce presupune un grad mai mare de libertate, de confort și de siguranță. Pentru alții, a fi mai bun înseamnă a avea o poziție socială, o funcție, pentru alții înseamnă a avea ce să le ofere celorlalți, a avea o imagine bună și chiar o familie bună. O mulțime de lucruri, unele dintre ele banale, care pot fi oricând corectate sau înfăptuite, devin sursă de stres și neputiință în psihicul uman, obsedat de ”a avea”.
Apăsarea emoțională creată de ascunsa dimensiune a insufienței poate atinge un prag critic în mintea și în sufletul unui om, așa încât el, inconștient, să-și autosaboteze posibilitățile și să stagneze în atitudini și-n comportamente indezirabile. ”Nu sunt destul de bun”, în forma imaginată de Eul nostru, e un vis al minții, un vis costisitor, apăsător, traumatizant și capabil să ne blocheze eforturile pe care le facem în viața de zi cu zi tocmai pentru a fi mai buni. În ierarhia Eului, cea care se raportează constant și cu inocență la expresia socială, exterioară, la aparența în care se prezintă existența, la mișcarea omului în dimensiunea materială, niciodată nu vom fi destul de buni și poate de aceea Egoul îi terorizează chiar și pe savanți. Cu siguranță, propriul Eu ne va lua peste picior dacă suntem inventatorii unei mașini zburătoare, dar nu avem talent să ne măturăm curtea! Cu siguranță, s-ar putea să ne percepem inferiori în fața unora dintre cele mai simple provocări omenești, iar sentimentul acesta să se accentueaze până acolo unde să ne auzim mintea spunându-ne obsesiv: ”nu poți, nu poți face asta, nu ești destul de bun”.
Egoul nostru are dreptate: nu suntem destul de buni, dar noi trebuie să știm că nu suntem nici atât de răi și de proști pe cât ne simțim uneori. Recontextualizarea percepției despre ce înseamnă ” să fii bun” poate fi terapeutică și pentru mulți oameni este obligatorie atunci când energia complexului de inferioritate le crează blocaje evidente în viața de zi cu zi. Să conștientizăm natura experienței noastre de viață înseamnă și să înțelegem că nu putem face toate lucrurile de pe lume așa cum putem face unul singur și nici pe acela nu-l putem face întotdeauna perfect. Imperfecțiunea face parte din bagajul omenesc și trebuie acceptată ca dimensiune a experienței noastre de viață. O asemenea acceptare ne poate ajuta să ne iertăm când greșim, să-i iertăm și pe ceilalți când greșesc și, mai ales, să ne detașăm de ideea irațională că alții fac lucruri perfecte sau mai bune decât noi. Un strop de concurență e un stimul pozitiv, dar în exces ea devine invalidantă și neprofitabilă, autoblocantă.
Acest ”mai bun” văzut din perspectiva minții noastre nu va fi niciodată suficinet, întreg sau destul de bun, așa încât noțiunea de ”bun” are nevoie să fie privită în dimensiunea ei spirituală, profundă, acolo unde chiar contează cât suntem de buni. Sensul ”bunătății” în domeniul spiritual este cu totul altul decât în domeniul minții și al Eului, fie și pentru că mintea privește spre factori de comparație în exterior, la suprafață, pe când conștiința și sufletul simt și trăiesc ”sentimentul bunătății”.
A fi bun în sens spiritual înseamnă a trăi iubirea și a o manifesta în relația cu lumea din jurul nostru. A fi bun, nu a avea ceva care să te facă mai bun: iată diferența dintre minte și suflet, dintre material și spiritual în privința percepției ”bunătății”. Un țăran care ară ogorul și-i dăruiește altuia o pâine din iubire și din compasiune e un om bun.
O femeie simplă, care iubește un câine abandonat și-l hrănește cu grijă și cu dragoste e bună. Dragostea e destul de bună, numai ea e destul de bună și numai ea poate închide canalele Egoului, care vede bunătatea prin ochii minții și ai experiențelor exterioare. Tot ce facem cu drag e destul de bun; altfel, fără dragoste, nimic nu-i destul și nimic nu e suficient de bun.
Dragostea este o stare a conștiinței, pe care n-o putem atinge având conturile doldora, stând cocoțați pe poziții sociale grozave, concurând cu alții și lovindu-i pentru a le lua locul sau a ajunge primii la destinație. Iubirea este natura noastră, acea natură de care ne deconectăm gândind și făcând lucruri care ne țin în iluzia că nu suntem destul de buni.
Isus Hristos, precum toți marii inițiați și sfinți ai lumii ne-au spus – în feluri diferite – că iubirea ne face să fim buni. Iubirea ne face conștienți de neajunsurile ființei umane și de imperfecțiunea ei, așa încât, orice ar fi, ”iubirea iartă, crede și rabdă”. Iubirea dăruiește, luminează conștiența, ne arată calea și adevărurile pe care mintea, în amalgamul ei de intrepretări, nu le poate înțelege sau vedea.
De aceea, orice om, cât de simplu ar fi el, este destul bun în fiecare clipă în care simte iubire și o manifestă. Iubirea este expresia absolută a bunătății umane. Fără ea...nu suntem destul de buni!
