mda. nu credeam c-o s-ajung pînă-n sfînta zi de azi şi uite c-am ajuns. mi-am cerut singură prietenia pe linkedin dar nu mi-am dat-o. (prietenii de pe feizbuc ştie de ce) de altfel, le-am cerut-o şi lor de nenumărate ori. unii mi-au dat block, alţii nu m-au băgat în seamă, alţii m-au delete cu un click. aşa, fără milă. fără nimic.
uneori mă gîndesc să mă părăsesc. m-am plictisit de mine, nu mă plac, mă enervez, îmi stau pe creier. am îmbătrînit. mă uit la prietenii mei de pe feizbuc. aşa da, frate. ici o poză reuşită, colo un mesaj simpatic. ici un comentariu acid. colo cineva citeşte cărţi. păi da. cum să te plictiseşti cînd eşti aşa?
unii, dar nu sînt dintre prietenii mei, îşi dau like singuri. am văzut chiar şi un filmuleţ care umblă neobosit pe reţele. sigur că-l ştiţi, e tipul ăla care se pupă singur în oglindă. comentariul e: „atunci cînd îţi dai singur like”. drăguţ.
iar eu mă invit de una singură să-mi fiu prietenă şi nu mă bag în seamă. ştii? odată am fost singură într-o vacanţă şi mi-am trimis o vedere. pentru că ador vederile. şi să vezi ce mi s-a-ntîmplat. poşta română mergea (şi merge şi acum) atît de prost, încît n-am găsit-o în cutia poştală cînd am venit. de altfel, uitasem complet de gîndurile mele bune îndreptate înspre mine de la mare distanţă. peste trei săptămîni văd o hîrtie în inboxul poştal. deschid şi constat cu bucurie că era de la mine. „salutări! aici vremea e frumoasă şi ne dă carne la masă. te pup şi sper să ne revedem curînd”. eram foarte bucuroasă că, în sfîrşit, cineva se gîndise şi la mine. nu credeam c-o să mai apuc ziua aia.
acum un an mi-am făcut şi io cont pe feizbuc, că n-aveam şi nu voiam. voiam să înot împotriva curentului (şi aici îmi place cum am pus-o, îmi dau like singură). „nu ai cont pe feizbuc, nu exişti”, mi-a zis odată un intelectual cu chică în metrou. „şi nu exist, na!”, i-am zis eu din nonexistenţa mea. da mi-am făcut şi ştii de ce? că mă rodea curiozitatea. eram în spatele unui gard mult prea înalt pentru mine, dincolo de care auzeam muzică şi voci şi eram curioasă să văd mai mult. da, da, instinctul meu de caţă m-a făcut să-mi fac cont pe feizbuc. şi aşa am venit la existenţă.
pînă azi, cînd mă invit să-mi fiu prietenă. „nu mersi, am treabă, hai pa”. odată, din greşeală, credeam că-nnebunesc. îmi dădusem singură like. apăsasem fără să vreau iconiţa de like şi poc, mă trezesc că mă plac. au urmat secunde de groază, poate chiar un minut. pînă cînd am apăsat din greşeală pe like. şi aşa m-am dislăicuit. doamne, ce coşmar!
totuşi. azi am atins nivelul maxim de penibil. mai mult de atît ce-aş mai putea să fac?
